„Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti… Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti… Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Matei 6:3-4, 6, 17-18)
Ascundere, ascuns, ascunziş, a ascunde, de-a v-aţi ascunselea… Hm…
Ascultând cu ceva vreme în urmă o predică din textul de mai sus mă gândeam la felul în care ştie omul să se ascundă şi să-şi ascundă, începând încă din grădina Edenului, goliciunea. Mai ales cea spirituală. Ne folosim de texte pentru a găsi… pretexte.
Ne preocupă prea adesea mai degrabă aspectul de „ascuns” decât actele în sine.
Şi, procedând aşa, ajungem de multe ori să „ascundem” atât de bine şi milostenia, şi rugăciunea, şi postul, încât nu le mai găsim nici noi înşine!
