De ce nu-L mai caută (cum ar trebui!) oamenii pe Dumnezeu?


Notă: Acest articol este republicat, după ce mi-a fost publicat pe blogul fratelui Cruceru. Îl reiau pentru actualitatea sa…

Nu omul este cel care a „inventat” relaţia cu Dumnezeu…

Şi totuşi, de la începuturile sale, omul a tratat-o ca pe propria invenţie. Cu care face ce vrea. O foloseşte (dacă are nevoie!) sau nu (dacă îl deranjează!).

Deşi tot mai mulţi se declară dezamăgiţi de Dumnezeul Căruia „nu-I pasă, stă doar şi asistă, care ştie doar să pedepsească…”, foarte puţini se declară dezamăgiţi de ei înşişi. Dintotdeauna a fost mai comod să dai vina pe altcineva…

Am ajuns în felul superficial şi mult, mult prea rapid în care ne trăim viaţa să răsturnăm până şi teoriile cosmice, astfel încât, ori Soarele nu mai este centrul galaxiei noastre, ci omul, ori omul e Soarele! Lui Dumnezeu I-am „îngăduit” o „cămăruţă” undeva, într-un colţ al Universului, de unde să privească „minunile” pe care le facem noi… Cu noi, cu planeta, cu tot ce ne atinge mâna şi mintea.

Paradoxal, oamenii devin însă mai bisericoşi. Crezând că Dumnezeu este „doctorul cu cabinet”, „bancherul cu bancă” şi, de ce nu, până şi „mecanicul cu atelier”.

Oamenii aprind lumânări, sporind astfel şi mai mult întunericul din ei, sărută icoane care vor să reprezinte divinitatea dar care arată încăpăţânat tot chipuri de om, ridică biserici care nu mântuie oamenii ci mântuie banii lor, ori merg la „pocăiţi” că acolo măcar e divertisment…

În încercarea (nedeclarată!) de a-L antropomorfiza, oamenii se străduiesc să prezinte celorlalţi un „Dumnezeu personal”, numai că acest „personal” tinde să fie tot mai mult un… autoportret. Acest Dumnezeu este nu bun, ci foarte bun, atât de bun încât nici nu mai contează cât de mult greşim, în cămara Lui e surplus de iertare şi doar problema „consumatorilor” se mai pune, doar trăim într-o societate de consum!

Dumnezeu iubeşte. Şi „pedalăm” atât de mult pe ideea aceasta încât nici nu-i de mirare că întrebarea „De ce m-aş iubi eu mai puţin?” devine logică! Cu toate lucrurile care decurg de aici… Cum ar fi dragostea noastră. Despre care ni se spune „îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”. Şi pentru că, nu-i aşa, dorim să fim moderni, devine o dragoste care se mulează tot mai mult pe modelul după care ne şi îmbrăcăm. Adică… „second-hand”.

Dumnezeu e darnic. Ce bine! Asta ne scuteşte pe noi să mai fim! Cum să concurezi cu El?

Şi nu în ultimul rând, Dumnezeu este Tatăl tuturor. Adică… e public. Intimităţile sunt pentru cu totul altceva! Şi dacă e public, atunci e sortit dezbaterii publice! De aceea, probabil, şi infinitele discuţii despre „cu batic sau fără”, „cu ritm sau fără”. În niciun caz raportate la ce I-ar place Lui, ci la ce ne place (şi mai mult ce nu ne place!) nouă! Şi, ca şi când toate acestea n-ar fi suficiente, există printre noi tot mai mulţi dintre aceia care nu văd decât „izbăvirea”, care sunt „plini de încredere” şi nu ştiu decât să-şi arate „muşchii duhovniceşti”, uitând că toate acestea nu sunt parte dintr-un concurs de „fitness spiritual”, ci „pricina laudelor”!

Am uitat de „cămăruţa” părtăşiei cu El fiindcă am pierdut-o printre multele camere cu care ne-am gâdilat orgoliile arhitecturale. A devenit un soi de debara din care scoatem cele necesare doar la nevoie.

Nici nu-i de mirare că pentru mulţi nici „calea strâmtă” nu mai e de multă vreme strâmtă. La câţi au impresia că sunt pe ea, am transformat-o în autostradă, fiindcă doar autostrada mai rezolvă problemele de trafic!

Din nefericire, mulţi oameni vor descoperi că „rush-hour” (oră de vârf) e doar pe „Highway to hell” (autostrada spre iad)!

Şi vor mai descoperi, cum spunea cineva, că pe Dumnezeu nu-L cauţi decât după ce L-ai găsit! Şi se pare că pentru mulţi aceasta e prima problemă! Cea de-a doua (şi ultima!) este că va fi prea târziu…

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Amintiri, Biserica, Reluări, Sare... amară, Trecător prin lume și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la De ce nu-L mai caută (cum ar trebui!) oamenii pe Dumnezeu?

  1. andy zice:

    Dumnezeu nu exista, daca nu ma crezi citeste aici: http://www.godisimaginary.com

  2. marinelblaj zice:

    Dumnezeu există! Dacă nu mă crezi… priveste-te în oglindă şi spune cu convingere că eşti doar o întâmplare…
    Dar… bine ai venit în „Cetatea de piatră”, Andy. Poate nu e… întâmplător…
    Ştii, au fost o mulţime de oameni care mi-au spus ceea ce îmi spui tu, dar ceea ce mi-a dovedit mie existenţa lui Dumnezeu trece cu mult peste spusele oamenilor…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s