Despre optimismul tălâmb, pesimismul prostesc şi… multe altele


„… plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui” (Eclesiastul 3:4)

Este suficient să ieşi în vremurile acestea între oameni ca să ai deja o idee de ce acest titlu!

Sunt oameni cu care discuţi, pe care îi asculţi (cât te ţine răbdarea – dar să nu uităm că Biblia ne vorbeşte despre o răbdare… îndelungă!) şi despre care te întrebi la sfârşit pe ce lume trăiesc! Totul e… „pink”. Adică roz! Dar nu un roz al petalei de trandafir! E rozul acela penibil „asortat” cu… roşul (seulement pour les conaisseurs!).

Există însă şi oameni care au inventat ei, se pare, drobul de sare din cunoscuta poveste. Dar nu se mulţumesc cu atât! Îl plimbă peste tot. Dacă ar putea, ar organiza expoziţii cu diverse variante ale acestuia!

Undeva între aceste două atitudini este cel care ştie ce ştie. Dar la el vom ajunge mai târziu…

Am încercat zilele acestea, pe când „mă învârt” în jurul a peste 30.000 de accesări ale „Cetăţii de piatră”, de când i s-au deschis porţile ei, să mă gândesc la câteva lucruri legate de acest număr. De oameni. Nu cifre…

Oare câţi au trecut cu rost pe aici? Au găsit vreun rost, de fapt? O fi folosit cuiva măcar ceva de pe aici?

Nefiind un „blogger” în adevăratul sens al cuvântului, căci nu prea „am avut treabă” cu blogurile, nu mi-am propus un alt scop decât acela de… a rosti. Adevăruri,  impresii, plăcute şi neplăcute… Imaginaţii, mai mult sau mai puţin folositoare… Multe, puţine… Amintiri… Preferinţe…

Întrebările şi răspunsurile acestea nu vizează deloc intenţii statistice. Mă frământă cu adevărat doar ideea de rost. Şi, fiindcă am scris atât de mult despre formă şi fond, mă întreb, încercând să mă privesc în această oglindă numită „blog”, cum m-am raportat eu la cei care au trecut sau sunt încă prezenţi aici? Pe câţi i-am pus pe gânduri, pe câţi i-am supărat, deranjându-i în confortul lor, câtor vizitatori le-am amintit de întrebări personale lăsate fără răspuns, pe care i-am provocat şi pe care i-am alungat?

Nu am deschis acest blog fiindcă nu aveam ce face… Nu mă plictisesc niciodată! Dimpotrivă. Am cedat insistenţelor doar pentru că am crezut că un asemenea mijloc de a comunica înseamnă un mijloc de a ne cunoaşte… altfel. Nu ştiu cum procedează alţii când scriu ceea ce gândesc, dar eu scriu exact ceea ce gândesc în momentul în care scriu. Ca ecouri din experienţele şi trăirile mele. Nu „coafez” (de unde şi multele stângăcii), nu încerc să epatez (de unde şi multele imperfecţiuni), nu doresc să impresionez (de unde şi multele sincerităţi vulnerabile). Încerc doar să comunic… Ceea ce simt, cred, trăiesc şi sper…

Eu n-am dorit să devin „blogger”. Cel puţin, când am acceptat să intru în această sferă a bloggerilor, nu unul ca alţii. Am intrat propunându-mi să fiu şi să rămân EU. Eu, cel care trăiesc între oameni, eu cel care am şi „succesuri” şi „eşece”… Dar unul care se străduieşte, aşa cum ştie el, să nu-L dezamăgească pe Cel care evaluează…

Primesc, pe lângă comentarii (care, evident, ţin cont de… spaţiul public unde, nu-i aşa, contează ce impresie laşi!) şi mesaje personale. În unele sunt cereri de sfaturi. În altele, de rugăciune pentru diverse probleme (de acestea mă bucur cel mai mult!). Să nu credeţi că toate sunt… roz! Am primit şi mesaje „urâte”. Unele sunt simple şi „nevinovate” reproşuri. Altele sunt de-a dreptul acuzaţii. De însuşire „nedreaptă” a adevărului, de „perfecţionism”, de preţiozitate… de tot felul. Am primit şi mesaje mizerabile. Pe acelea încerc încă să le uit şi să le iert…

Mărturisesc că sunt, uneori, derutat. În weekend, sâmbăta, la noi în casă e ziua de curăţenie mai aparte. În timp ce soţia pregăteşte delicatesele pentru duminică, eu sunt cel „de serviciu” la aspirator, la mop, la cârpa de praf etc. Deh, necalificaţii… Dar este şi ziua în care mă uit la… „Cetatea de piatră”. Cum stau cu „igiena” ei? Ce am greşit până acum? Când am deschis acest blog am decis să nu şterg niciodată nimic din ceea ce scriu. Ar fi însemnat să mă neg pe mine însumi. N-am dorit să ajung nici la moderări de comentarii (sincer, am sperat că, în afară de inevitabilele „spam-uri”, să nu fiu nevoit să şterg nimic). Şi totuşi, ca în orice casă (căci blogul este, într-un fel, o „casă”), e nevoie ca din când în când să mai faci curăţenie… Pentru că, oricât de grijuliu ai fi cu propria-ţi casă, mai sunt unii care intră încălţaţi, cu bocancii plini de noroi… Ce bine e că sunt şi dintre cei ce-ţi intră cu un buchet de flori şi cu un zâmbet pe buze!…

Să mă tem de… lipsa de igienă? Să-mi fie frică de un mediu atât de… septic încât să provoace teamă?

Uite, de aceea puneam titlul acestei postări… Despre optimismul tălâmb, pesimismul prostesc şi… multe altele…

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Mioritice, Pe gânduri, Sare... amară, Smile..., Trecător prin lume, Uncategorized, Zâmbet sau rictus?, Zidul plângerii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Despre optimismul tălâmb, pesimismul prostesc şi… multe altele

  1. A.Dama zice:

    Va fi interesant să te recitești peste cinci ani, să vezi atunci cât de consecvent ești cu tine și cu rostirile tale. 🙂
    După cinci ani de blogăreală, cel mai mult îmi doresc să nu-L dezamăgesc pe Domnul meu. Cu oamenii, m-am obișnuit cu dezamăgirile reciproce.
    Eu îi doresc Cetății de piatră ziduri trainice și de folos pentru adăpost și hrană îmbelșugată! Și îți mai doresc să nu regreți vreodată că ai venit cu sinceritate pe o scenă al cărei public nu-l poți cuprinde cu privirea… doar cu inima.
    Cu buchet de flori și zâmbet,
    A.Dama

  2. marinelblaj zice:

    Ehe! Ar fi, într-adevăr, interesant! În primul rând să existe acel „peste cinci ani”! Şi eu sunt preocupat să nu-L dezamăgesc pe Dumnezeu! Că pe oameni… bine spui!
    Poate te va surprinde… sinceritatea n-am regretat-o niciodată… deşi m-a costat de multe ori! Uneori mai mult decât mi-aş fi putut imagina!
    Mulţumesc pentru flori, dar mai ales pentru zâmbet! Flori se găsesc încă, zâmbete din ce în ce mai rar!
    Fii binecuvântată, A.Dama! 🙂

    • L.I. zice:

      atunci cand ii dezamagesti pe oameni, il dezamagesti si pe Dumnezeu.
      cunosc destui care vorbesc asa de frumos si tot cu Domnul in sus si in jos sunt, se cred foarte spirituali, dar care ca oameni, dezamagesc si lasa de dorit. sunt niste prefacuti, oportunisti si egoisti.

      • marinelblaj zice:

        Hm… nu pot fi de acord cu tine, L.I., când spui că atunci când îi dezamăgeşti pe oameni, Îl dezamăgeşti pe Dumnezeu”. Uite, eu îl pot dezamăgi pe un ateu când susţin existenţa Lui în pofida argumentelor pe care el, ateul, le aduce! Şi acesta e doar un exemplu!
        În rest… de acord cu ceea ce spui.

      • L.I. zice:

        bine, marinel. m-am referit la dezamagiri dezamagiri si nu la chestiuni de-astea marunte de genul sunt dezamagita de tine ca n-ai argumente puternice. : ))

      • marinelblaj zice:

        Aha! Dezamăgiri dezamăgiri! Mă speriasem că e vorba de dezamăgiri dezamăgiri dezamăgiri… 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s