„Ce este omul, ca să-Ţi pese atât de mult de el, ca să iei seama la el, să-l cercetezi în toate dimineţile şi să-l încerci în toate clipele?” (Iov 7:17-18)
„Prea mult am răbdat…”, „e prea mult să mai pot suporta…”, „de ce atât de mult?…” Auzim de atâtea ori expresiile acestea ale unei exasperări din gura creştinilor! Tot ceea ce pare că nu se termină şi este neplăcut ni se pare mult sau prea mult! Rareori auzi pe cineva plângându-se că i-a dat Domnul prea multă avuţie, sănătate sau înţelepciune…
Pare cel puţin ciudat ca în o viaţă atât de scurtă faţă de veşnicie, noi să vorbim… mai mult despre…mult decât vorbeşte Domnul.
Dacă ni se pare că este ceva prea mult, să ne gândim că Dumnezeu aşteaptă de mii de ani pe fiecare om să se împace cu El („fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”), cu „îndelungă răbdare”…
Până când, pentru a doua oară şi ultima, se va auzi un „s-a sfârşit”…
Unora li se pare mult până atunci… altora li se va părea mult după…
cetatea de piatră 