„Apropiaţi-vă de El, Piatra vie lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:4-5)
Vrem, nu vrem, suntem cu toţii în situaţia de a decide una dintre cele (doar) două direcţii în care mergem.
Un semn al preţuirii pe care ne-o arată Tatăl este acela că, aşa cum pe Domnul Îl consideră „piatră vie, aleasă şi scumpă”, şi pe noi ne vrea „pietre vii”…
Oarecum, şi în ce priveşte această metaforă, tot două opţiuni avem.
Să fim „pietre vii” sau să fim… împietriţi…
Adică aşa cum suntem când ne purtăm faţă de îndurarea Lui ca nişte… „bolovani”…
cetatea de piatră 
„Adică aşa cum suntem când ne purtăm faţă de îndurarea Lui ca nişte… „bolovani”…”
tare!
Păi, nu e „bolovanul”… tare?
este. si eu cred ca-s. 😦