„Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel” (Romani 14:5)
Versetul acesta, precum şi cele din contextul din care este scos, se referă la discuţiile privind Sabatul şi alte dispute dintre creştini. El însă m-a dus cu gândul la felul nostru de trăire. Greu de înţeles de ce luni suntem mai morocănoşi, marţi deja plictisiţi, miercuri eventual mai punem puţină evlavie peste plictisul nostru, daca ne-am facut timp sa mergem la biserică şi dacă aceasta e ziua hotărâtă pentru serviciul din timpul săptămânii, joi ne gândim deja că mai puţin, vine vineri şi gata, iar vineri batem deja nerăbdatori din picior aşteptând sâmbăta… Care sâmbătă o dedicăm în general propriei persoane… Şi vine duminica, în care neapărat trebuie să fim evlavioşi, că doar e ziua Domnului, nu?
Ne planificăm starea de spirit mereu cu gândul la ceea ce va urma. Ceva de genul… gândim joi: „Ce bine! Dacă nu intervine ceva, mâine e sâmbătă!” Şi ne mirăm că intervine ceva, respectiv întotdeauna ziua de vineri…
Câteva versete mai departe de cel de mai sus ni se spune însă că „dacă trăim, pentru Domnul trăim”…
Şi-atunci să nu te întrebi “oare trăim numai duminica?”…
cetatea de piatră 
eu unul simt ca 24 de ore sunt prea putine pentru o zi. am atita sete de viata si atita energie incit pentru cite vreau sa fac as avea nevoie de 48 de ore. si de o viata de macar 150 de ani. 75-80 de ani te obliga sa fii selectiv in tot ceea ce faci. atit de selectiv incit seamana cu nisipul ce ramine in pumnul strins. uneori ma revolt ca unii au avut sansa de a trai 500, 900 de ani, iar noi doar 10 % din ce au trait ei. e o mare nedreptate.
desi zilele sunt la fel, pentru mine sunt zile care incep in pasi de alergare la 5 dimineata pe dealuri, unde se traieste un pic din creatia unei zile de la inceputul creatiei si zile in care apusul e trait in alergare dar cu tristetea ca ni s-a dat atit de putin cu fiecare noapte care incepe neindurator ca un verdict.
sunt atitea carari de umblat, atitia munti de urcat, atitea carti de citit si de scris, atitea de trait, dar sa fim selectivi intr-un timp atit de scurt nu ne face mai bogati decit patriarhii vechiului testament si nici mai bogati decit solomon. ne face pur si simplu sa disperam.
„am atita sete de viata…” Şi ce e rău în asta, la vârsta ta? Dar… nu vreau să te descurajez… o să-ţi treacă pe măsură ce timpul va trece. De fapt, nu timpul trece… noi trecem… „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr… căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare” Câtă dreptate avea Eclesiastul…
vreau si eu acea zi ca o mie de ani, cu siguranta nu m-as plictisi. cum spunea poetul john berryman: „se plictiseste doar cine nu are suficiente resurse interioare”. si iata ca suntem o mare generatie fara resurse interioare. uneori imi vine sa ii iau la impins vagoane pe cei care se pling ca se plictisesc, si am auzit citiva de virsta mea. cum sa te plictisesti cind viata e atit de scurta. „ca un sunet ni se duc anii”. poate de asta imi place rockul progresiv, in tesatura lui sunetele nu se sfarsesc, ca si cum tesatura in sine e nemuritoare.
Oh, eu eram mai dur decât Berryman! Eu obişnuiesc să spun că doar proştii se plicitsesc! Iertare dacă… am plictisit pe cineva care mai citeşte pe aici! 😀