ÎNCHINAREA, PRICINĂ DE… ÎNVRĂJBIRE (VI)


A venit vremea să reiau un subiect lăsat (din varii motive) să aştepte cam mult…

Închinarea este permanentă. Viaţa, în întregul ei este o închinare, dar se pare că acest lucru, deşi oarecum recunoscut, nu este înţeles şi în ceea ce priveşte efectul pe care îl are asupra formei pe care aceasta o ia atunci când ne adunăm, când facem „suma” închinărilor noastre zilnice în cadrul închinării liturgice. Dacă eu nu înţeleg felul în care întreaga mea viaţă, cu toate activităţile ei, trebuie să fie o închinare plăcută în ochii lui Dumnezeu, este de presupus ca închinarea liturgică să nu mai ajungă să fie acea piesă minunată pe care o aşteaptă Dumnezeu, ci o sumă de „sunete”. Închinarea liturgică nu este, totuşi, un „jam session” în care aflăm în locul adunării noastre ce anume vom „interpreta”!

Încercam în rândurile de mai sus să rezum oarecum ideea că închinarea comună a bisericii nu poate fi decât suma închinărilor noastre individuale. Dar, când vorbim despre „închinările individuale” nu avem în vedere doar acea închinare individuală, de moment, în biserică. Există un fond, cu durată în timp, al închinării fiecăruia dintre cei ce compun comunitatea unei biserici şi aş vrea să nu ne scape din vedere rădăcina cuvântului „comunitate”. Chiar dacă închinarea fiecăruia în parte poate, şi are, o formă particulară, există, totuşi, acele elemente comune care definesc apartenenţa la „trupul lui Cristos”. Nu cred că este necesară enumerarea lor. Dar este necesar să gândim oarecum în termeni matematici, pentru a sugera mai bine importanţa valorii acestor elemente comune. Deşi matematica este oarecum o „aventură” pentru mine (absolvent de şcoli umaniste de tip vechi, deh!), ştiu că într-o adunare în care anumite valori prezintă semnul minus, rezultatul final va fi diminuat cu acele valori, chiar dacă este vorba despre o adunare. În acest sens, atunci când în închinarea comună există în mod individual elemente comune care sunt deficitare (cu semnul minus), suma acestor închinări individuale va fi afectată. Este ceea ce se întâmplă, de fapt, în spatele „bombănelilor”, a sentimentului de neintegrare, de „apartenenţă forţată” sau de neîmplinire.

Există, din păcate, la foarte mulţi ideea unei separări între închinarea individuală şi cea comună, congregaţională. Deşi ele sunt închinări ce au un caracter distinct, ele nu pot fi separate. Pentru că există o sinergie a închinării în comun, aşa cum spuneam mai sus.

Şi atunci, este legitim sau nu să ne întrebăm în ce măsură caracterul neîntrerupt, permanent al închinării este determinant pentru închinarea congregaţională? Evident, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Vom încerca să vedem de ce după ce vom înţelege corect ce înseamnă de fapt închinarea. Bineînţeles, nu este vorba de a defini închinarea, ci de a înţelege completarea unei opinii a unei închinări care se rezumă la formele ei de exprimare. Ceea ce trebuie subliniat în primul rând este acel „în duh” la care face referire Domnul Isus în discuţia cu femeia samariteancă. Din dezvoltarea subiectului în termenii nou-testamentali aceasta presupune în primul rând înţelegerea faptului că „în duh” înseamnă o închinare care nu este doar cu mintea. De ce această precizare? Pentru că prea adesea auzim, legat de închinarea în biserică, motivaţii de genul „nu e pe gustul meu” ori „îmi place/nu-mi place”. Ce înseamnă însă închinarea permanentă „în duh”. Noi, oamenii, complicăm de cele mai multe ori inutil lucrurile. Din punctul meu de vedere, această închinare „în duh” presupune acea armonizare a duhului omului cu Duhul lui Dumnezeu. Este închinarea în care formele se supun fondului şi nu invers. Majoritatea curentelor creştine suferă la acest capitol şi formele închinării sunt mai degrabă în centrul atenţiei pentru credincios decât conţinutul ei. Cu alte cuvinte, devine mai important să merg la biserică, decât starea în care merg, să respect anumite ore sau formule de rugăciune uitând că rugăciunea este o stare de vorbă cu Dumnezeu şi că Dumnezeu este mereu prezent pentru a ne adresa Lui etc. Tocmai din această neînţelegere se ajunge la un soi de automatism în care se pierde esenţa şi, implicit, treptat, viaţa noastră de credinţă se va reduce la acele momente „speciale”, restul fiind o altă formă în care normele trăirii sunt negociabile în funcţie de circumstanţe. Altfel spus, ajung să fiu foarte evlavios în momentele decise ale părtăşiei mele cu Dumnezeu şi cât se poate de… relaxat (ca să mă exprim elegant!) atunci când sunt la şcoală, birou, fabrică, tramvai, în trafic etc.

Nu este mai puţin important să înţeleg raportul dintre fondul închinării mele, care înseamnă, de fapt, CE şi CUM sunt eu în relaţia cu Dumnezeu, şi forma pe care o dau acestei închinări. Am spus, O DAU, nu MI-O ÎNSUŞESC, căci adevărata închinare nu are nevoie de „forme liturgice adăugate”, fie ele artistice sau privind locul, care să „mă ajute” să mă închin. Mă închin pentru că asta face parte din reverenţa şi dragostea mea faţă de Dumnezeu. Aici trebuie menţionat un lucru foarte important, care să clarifice oarecum problema formei închinării. Atunci când vorbesc despre reverenţa şi dragostea pe care o am faţă de Dumnezeu nu pot exclude sub nicio formă respectul şi dragostea faţă de cei cu care mă închin. Asta mă va ajuta să le înţeleg şi formele lor de închinare, atâta vreme cât ele nu rămân doar… forme. Într-o închinare adevărată, reală, sufletul meu vibrează în aceeaşi „lungime de undă” cu al celorlalţi, chiar dacă forma mea diferă de a lor. Să exemplific: intru într-o adunare de credincioşi în care oamenii se închină într-o formă mai degrabă meditativă, de linişte şi introspecţie. Ar fi cu totul nepotrivit şi nu ar exista acea „acordare” dacă eu m-aş apuca să bat din palme. Ar fi o lipsă de reverenţă şi de dragoste faţă de ceilalţi. În mod contrar, dacă intru într-o biserică în care forma de manifestare a bucuriei (Atenţie! Est modus in rebus!) este mai „zgomotoasă”, a lua o atitudine „meditativă” este tot un afront adus celorlalţi. Cred, ca o concluzie la această paranteză, că este important să-mi găsesc locul „de rezonare” în închinarea colectivă. Este de la sine înţeles că toate „ingredientele” în actul închinării rămân doar „forme”. Importantă e, vorba cântecului pomenit într-o precedentă postare, „inima închinării” la care trebuie să ne raportăm permanent.

Dumnezeu este închinarea noastră şi orice alt „ajutor” în afara Duhului Său rămâne doar o formă lipsită de conţinut. Iar dacă Dumnezeu este închinarea noastră, iar noi suntem copii ai Săi, închinarea noastră nu poate fi decât una permanentă!

Nu pot fi copil al Său doar… din când în când sau uneori „mai copil” decât alteori…

Reclame

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Biserica, Pe gânduri, Reluări, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la ÎNCHINAREA, PRICINĂ DE… ÎNVRĂJBIRE (VI)

  1. Agnusstick zice:

    Diagonal, aş zice şi eu vreo două vorbe.
    Cred că învrăjbirea provine dintr-o greşeală metodologică, după cum ar spune probabil Marius Cruceru. Dacă am înlătura cauza, poate că ar dispărea şi învrăjbirea (sau poate că şi-ar găsi o nouă cauză potrivită?). Este sigur că Dumnezeu doreşte închinători în duh şi adevăr. Tot destul de cert e şi faptul că Isus Cristos nu a înlocuit Leviticul cu nimic altceva. Totuşi, nu prea există consensul creştin care să ateste că l-a desfiinţat sau l-a transfigurat subtil, lăsând închinarea să devină esenţa trăirii creştine şi eliberând-o în acelaşi timp de orice pretenţie mecanicistă. Nevoia noastră de forme sacre cât mai imuabile, dar şi foamea permanentă de siguranţă ne împing să punem partea vizibilă a închinării pe primul plan al „spectacolului închinării”. Un spectacol care nu este destinat numai ochilor lui Dumnezeu, dar pe care toţi ceilalţi ochi nu îl pot aprecia decât incomplet, trunchiat, părtinitor, uneori chiar greşit – pentru că măsura Duhului şi a Adevărului ne poate acapara fără ştire, dar nu este la dispoziţia noastră. Aşa cum nici toate clipele noastre nu pot fi închinare, ca să rămânem oameni până la capătul acestei treceri. Deci da, alergăm în permanenţă după adăpostul Noului Levitic, cel care să ne dea liniştea unor ritualuri cu efect garantat, cu apostilă divină, cu doza necesară de Duh şi Adevăr fără termen de valabilitate, complicaţii posibile şi contraindicaţii fatale. Judecăm cumva închinarea altora după a noastră, după ceea ce ne face pe noi să ne simţim (sau ştim) atinşi de Duh şi Adevăr? Nu e o metodă greşită? Putem cumva garanta că un semen de-al nostru NU ARE CUM să se închine în Duh şi Adevăr într-o situaţie anume? Tobele, bătăile din palme, cântecele, tăcerea, fanfarele şi orga celestă – nu există oameni care îi mulţumesc Lui că aşa ceva există?

    • marinelblaj zice:

      Agnusstick,
      Mă bucur că te-ai aplecat cu adevărat serios asupra articolelor acestea. Sper că ai urmarit toată „seria”. Evident, titlul ales, „Închinarea, pricină de… învrăjbire?” s-a dorit unul incitant, dar… chiar dacă nu peste tot există această „vrajbă” trebuie să admitem că în cele mai multe locuri ea mocneşte. Realitatea este că, deşi toată disputa porneşte de la forma închinării, problema reală este una a fondului.
      Personal, încerc să mă îndepărtez cât pot de mult de o abordare subiectivă şi sper că faţetele pe care încerc să le suprind în această serie de analize dovedesc acest lucru. Poate că ar fi de folos dacă aş dezvălui aspectele pe care le ia închinarea în ceea ce mă priveşte şi atunci acest lucru ar deveni şi mai evident. E o idee.
      Referitor la ultima ta afirmaţie, fără să contrazic esenţa ei, a-I mulţumi lui Dumnezeu că un lucru există nu înseamnă neapărat că acel lucru este bun în ochii lui Dumnezeu. Exagerând puţin, românul mulţumeşte de sărbători lui Dumnezeu şi că există ţuica, şi o face până nu i se împleticeşte limba în gură!

      • Camix zice:

        Marinel, și eu așteptam un răspuns la întrebarea aceea din final. Dincolo de ceea ce poate fi interpretat altfel decât e formulat, totuși, întrebarea e: ești sigur că felul în care vezi tu sau x sau y e neapărat singurul mod adevărat de închinare și că felul altora e neapărat păcat?

      • marinelblaj zice:

        Camix, ceea ce încerc eu să descriu în seria aceasta este tocmai frământarea mea legată de acest subiect. Aşa cum îi răspundeam şi lui Agnusstick, concluziile la care ajung nu sunt un punct personal de vedere, ci un rezultat al felului în care văd eu lucrurile în lumina a ceea ce citesc în Cuvânt, a constatărilor în observarea în timp a închinării etc. Nu ştiu dacă este cineva care să spună „acesta este modelul”. Dar, aşa cum la un joc de handbal, de exemplu, există nişte reguli valabile pentru toată lumea, dar jocul depinde şi de inspiraţia fiecărui jucător, tot aşa şi „faţetele” închinării pot fi multiple, fără a afecta însă fondul (regulile) acesteia. Eu încercam mai degrabă să atrag atenţia asupra mutării accentului pe formă şi lucrul acesta este, în opinia mea, motivul distorsionării imaginii despre adevărata închinare.
        În plus, nu cred că ar trebui să ne grăbim să folosim neapărat cuvântul „păcat” în acest context, mai ales când vorbim strict despre formă. Abia atunci când forma afectează fondul cred că putem vorbi despre acest aspect! Dar… mi-aţi oferit amândoi „material suplimentar” de gândit! Mulţumesc! 🙂

  2. emanuel zice:

    oho…excelent ai surprins in fragmentul asta ceva din trairea mea: „Cu alte cuvinte, devine mai important să merg la biserică, decât starea în care merg, să respect anumite ore sau formule de rugăciune uitând că rugăciunea este o stare de vorbă cu Dumnezeu şi că Dumnezeu este mereu prezent pentru a ne adresa Lui” si iata ca ai pus punctul pe i.
    in cazul meu am ajuns sa simt automatismul mersului la biserica prin starea in care mergeam. starea mea imi arata ca mergind la biserica ca un subiect corect religios ratam intilnirea cu El. si de ce o ratam? pentru ca nu citisem suficient acasa biblia? eram prea pacatos in „timpul liber”? nu, nici vorba. rugaciunea imi devenise formala, rostita in tonul in care se rosteau rugaciunile.
    ma simteam ca un ceas de perete in casa unui ceasornicar, da, asta era senzatia. timpul meu functiona intr-un fel spatial mai larg decit peretii bisericii si scaunul era prea strimt si am decis ca e nevoie de un munte pentru ca rugaciunea mea sa tisneasca reala si sincera si dezinhibata, pentru ca timingul meu sa nu imi mai produca inadecvare spirituala, apoi de o alergare pe munte, apoi de zile intregi pe munte, apoi fiecare simbata si duminica la inaltime. la tineret cintam cintecele cu furtuni pe munte si soarele si curcubeul si frumusetea de dupa si linistea divina de dupa, dar doar le cintam, ei bine, cind am inceput sa trec prin furtuni pe munte, grindina si fulgere si treaz toata noaptea pentru a nu face hipotermie, cintecelele alea pocaite au capatat o dimensiune spirituala reala. rugaciunea a avut intensitate. traiam ceea ce in biserica doar atingeam la nivel de gand.
    si culmea e ca simteam linistea aia divina, mai mult decit o simteam in biserica, ea ma coplesea ca si cum era prezent acolo si se bucura sa ma vada pe inaltimile alea create de El. iata diferenta dintre soarecii de biserica si cei care poarta biserica cu ei pe munte si nu se poticnesc intr-o forma, pentru ca fondul curge prin ei ca un riu al vietii.!!!!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.