E bine când e rău, sau e rău când e bine?

O postare recentă mi-a ridicat, pentru a câta oară?, problema discutării în mediul virtual a unor probleme ce ţin de acel capitol al „bucătăriei interne”. Acum, cât de „bucătărie” este, ţinând cont că prepararea a ceea ce „consumăm” nu se petrece doar acolo, şi cât de „internă” poate fi, de vreme ce lucrurile se petrec totuşi în spaţiul (foarte) public, şi aceasta poate fi un lucru de discutat…

Fiind vorba despre „bucătăria” mediului evanghelic (ca să fie lucrurile şi mai limpezi!) am încercat, aşa, ca să-mi fie mai uşor (!?), să mă situez în ambele tabere (vorba lui Voltaire), să fiu şi apărător şi acuzator, dar dintre aceia care doar pledează şi nu dialoghează. Am adunat câteva dintre opiniile exprimate în acest sens.

Iată câteva argumente, atâtea câte le-am ţinut minte dintre cele care mi-au trecut prin faţa ochilor sau pe la urechi în ultima vreme, ca răspuns la întrebarea:

„E bine şi benefic să discutăm în spaţiul public problemele ce apar în mediul evanghelic?”

E bine, pentru că…

– oricum, problemele noastre duc la un comportament pe care oamenii îl văd. A nu discuta deschis despre ele induce ideea că avem ceva de ascuns (şi nu o facem prea bine!)
– a nu le aduce la cunoştinţa tuturor poate să genereze o lipsă de cunoştinţă căreia îi pot cădea victime… neştiutorii.
– lipsa de reacţie a celor îndreptăţiţi să o facă impune luarea de atitudine a „celor mulţi” (uneori şi „liderii” mai folosesc diverse forme de „sondaje de opinie” ca să înţeleagă ce se petrece).
– „furtuna” creeată prin această deschidere poate opri un proces negativ.
– nu este bine să lăsăm în seama Domnului ceea ce ţine de rânduiala pe baza căreia trebuie să ne analizăm. Dacă administratorul unei clădiri nu vede „incendiul” care s-a declanşat, e de datoria celorlalţi aflaţi în clădire să ţipe „foc!”.
– suntem chemaţi să „veghem unii asupra altora” şi acest lucru nu se face individual şi în secret, ci în mod deschis, fiindcă altfel „vegherea” seamănă mai degrabă a… spionaj.
– „Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor” şi „căutăm să lucrăm cinstit, nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor” ne împiedică să ascundem lucruri incorecte pe care ar trebui mai degrabă să le îndreptăm.

E rău, pentru că…

– există o doză prea mare de subiectivism din partea fiecărui participant la „dezbatere”, subiectivism care mai mult încurcă decât descurcă subiectul.
– discutarea publică nu rezolvă în niciun fel problema, ci mai degrabă o complică şi mai mult.
– acest gen de dezbateri nu zidesc comunitatea, ci mai degrabă o dezbină.
– discutarea în mediul deschis produce bucurie celor ce sunt adversari ai mediului evanghelic, lucru ce afectează buna mărturie.
– aceste discuţii nu rezolvă niciodată problemele. Mai degrabă stârnesc ambiţii din partea taberelor aflate în dispută, ambiţii de genul „să le arătăm că noi avem dreptate”…
– impresia lăsată celor aflaţi în afara mediului evanghelic este că acest mediu nu e cu nimic mai bun decât altele.
– „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur…” şi în continuare induce ideea de „bucătărie internă”.

Evident, toate acestea sunt doar câteva argumente. Nu îmi fac iluzii în privinţa reuşitei în sensul de a stabili reguli în blogosfera creştină. Dar poate că a ne gândi şi a ne exprima gândurile în legătură cu această întrebare poate fi benefic în a ne limpezi măcar intensitatea pornirilor atunci când ne exprimăm opinia, dacă nu ne poate… opri pornirile.

În fond, articolul pomenit la început aceasta a dorit să facă. N-aş spune că a fost o reuşită, dar… nimeni nu-i perfect! Nici măcar… eu! 😀