„Isus i-a chemat şi le-a zis: „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” (Matei 20:25-28)
„Între voi să nu fie aşa.” Nicidecum „ar fi preferabil să evitaţi, pe cât posibil, aşa ceva”… Totuşi, de câte ori se întâmplă să nu deosebim slujirea cuiva de poziţia sa… Şi, cu timpul, am ajuns să înţeleg şi de ce facem confuzia aceasta. Şi de ce atâtea lupte, dezbinări, suferinţe şi reproşuri…
Credem că fratele nostru, care caută mereu oportunităţi de slujire a celor din jur, doreşte „poziţii” … De ce? Fiindcă gândim doar din punctul de vedere al poziţiei sociale şi nicidecum din cel al slujirii. De fapt, dacă privim la Domnul, avem doar două variante de ales… Slujirea sau domnia. Fără să uităm că slujirile sunt multiple, domnia una singură! Şi că, la sfârşit, există doar expresia „Bine, rob bun şi credincios” şi nicidecum… „poftiţi, şefu’!”…
cetatea de piatră 
Cei care se ocupa cu reprosatul, criticatul, observatul, remarcatul („cei care au fost aruncati in lume din varful degetului aratator” cum spune un prieten) si aplicatul de lovituri „stop pozitia”, sunt la randul lor convinsi ca slujesc Lui Dumnezeu. Prin optica supraveghetorului (cel suferind cronic de bagat de seama si nefacand nimic altceva pe langa), ei slujesc si slujitorilor. Pentru ca nu le dau ragaz a se mandri nici macar in sinea lor. E fals sa te prefaci ca nu te deranjeaza, sa nu recunosti ca te ating unele lucruri, sa te amuzi si sa declari senin: „nu te inteleg, eu stiu foarte bine cine sunt si pentru ce sunt aici, ma simt suspect de bine slujind.” In slujire, si in orice, exista stari care variaza si nuantele trairilor pot diferi esential de la un moment la altul. Apar conflicte si mai ales in cele de speta joasa, cu greu ne amintim cine suntem: slujitori unii altora. Se merge la deruta, te trezesti ca vrei sa iesi in cautarea identitatii si singuranta nu e o insotitoare de nadejde in astfel de momente. Cati dintre noi am gasit in interiorul nostru o (infra)structura pe care sa ne asezam cu incredere si fara sovaiala? O structura fara echivoc la care sa apelam in momente de lehamite si indoiala? Cat de evident este ca am inceput sa construim pe aceste temelii si uitandu-ne in jos, sau in urma, sa avem o satisfactie ca ceva s-a realizat intai in noi si prin niste extensii mirabile si in ceilalti? Sa ajungi la statura in care nu mai raspunzi celuilalt pe masura, sa dovedesti ca esti la inaltime spirituala? Numai in atitudinea parintilor fata de copiii lor am constatat un astfel de comportament. Noi intre noi, suntem toti foarte caposi, fiecare se crede tot mai indreptatit sa-l atentioneze pe celalalt, sa-i dea indicatii, sa-i faca recomandari fel de fel. Respectul pentru efortul predicatorilor, al cantaretilor, al celor care slujesc in vazul lumii este mai greu de anihilat, dar si slujirea lor este umbrita adeseori de o atitudine a lor nu tocmai sfioasa. Foarte multi slujitori dintre acestia par increzuti. E detestabila impaunarea. Pentru combaterea ei e nevoie de „aruncatorii cu pietre”.
Astea-s conlcuziile mele pe azi.
Daca imi raspunzi clasic cu ironie si cu facut din ochi, ma supar si nu mai discut cu tine niciodata.
Katia, Katia! Uite că nu-ţi răspund nici „clasic” (asta nu prea am înţeles, de ce clasic) cu ironie şi nici măcar cu făcut din ochi (of, acest „niciodată”!). Şi n-o fac pentru că am luat foarte în serios ceea ce ai scris. Aş vrea însă să ne gândim cât de subţire e câteodată „graniţa” dintre critica folositoare şi cea demolatoare.
Şi ar mai fi un lucru, de data asta adresat celor ce slujesc şi apropo de aruncatul de pietre… Sunt unii care aleg să stea… în ultimele rânduri, pe principiul că „pietrele” ajung mai greu până acolo!
(„niciodata” e cuvantul meu preferat si culmea e ca in clipa in care il scriu, ma iau in serios si ma cred pe cuvant. imi pare foarte rau ca, in ce-l priveste pe niciodata al meu, m-am dovedit mereu nevalabila.)
Cei care slujesc in fata, dobandesc de la o vreme o armura, o protectie intarita care e poate chiar alura de om increzut de care pomeneam. Ce se petrece cu adevarat in sufletul omului lucrator nu trebuie aratat in totalitate celorlalti in afara. Oricum nu ar pricepe o iota. Chiar si cand ne aratam sufletul, tot gresit suntem intelesi. Tradusul acesta dupa chipul intelegerii fiecaruia e foarte chinuitor si greu de controlat. De aceea mai bine sa-l lasam in grija Domnului. Trebuie sa fim atenti ce luam fiecare din ce ni se pune inainte, si sa atentioneze El pe cei care pun pe masa fara sa aiba mainile curate.
Eh, Katia, eu cred că aceia care capătă „alura de om încrezut” sunt de două feluri: această „alură” poate să fie simpla percepţie a celor ce nu sunt ei capabili sau dispuşi la slujire, sau poate să fie vina celui care slujeşte pentru a fi apreciat (ceea ce nu mai e slujire, ci simpla asumare a unei funcţii, fiindcă slujirea presupune şi o doză de smerenie ce nu trebuie totuşi confundată cu lipsa conştiinţei valorii de sine). Da, din păcate sunt mulţi care „pun pe masă fără să aibă mâinile curate”…