CÂND NU VREM SĂ ÎNŢELEGEM CE ÎNSEAMNĂ „METANOIA” (sau cum devine obiectivitatea subiectivă)

Se discută în ultima vreme intens şi în termeni nu foarte „încântători” despre „fenomenul Metanoia”. Nu intenţionez să fac trimiteri de genul AICI şi AICI, din două motive: primul ar fi acela că nu doresc inflamarea discuţiilor ci, dacă tot se poartă (şi într-un fel e bine că se poartă!), ele să aibă loc într-un mod corect. Al doilea motiv este acela că aş vrea să atrag atenţia (doar) asupra aspectelor subiective şi, implicit, nefolositoare, care caracterizează controversa. Din această perspectivă, aş vrea să punctez câteva lucruri: 

– majoritatea comentariilor sunt categoric subiective. Nimeni nu admite că există şi „zone gri” în fenomenul Metanoia. Nu că ele ar fi de neglijat, ci faptul că pentru unii totul este negru, iar pentru alţii totul e alb, mă duce cu gândul mai degrabă la imposibilitatea găsirii soluţiilor. Cei ce condamnă fenomenul Metanoia îl privesc ca pe un soi de „cancer” aflat în metastază, fără sorţi de scăpare, uitând că vindecările spirituale sunt în mâna Domnului şi că la El în vocabular nu există cuvântul „imposibil”. Cei care îl apără, pe de altă parte, se comportă ca un coleg de salon pe care l-am avut în spital şi căruia, deşi îi curgea sânge din nas cu o frecvenţă mai mult decât îngrijorătoare, era tot timpul revoltat de intenţia doctorilor de a-i trata afecţiunile.

– se vorbeşte teribil de… „secvenţial”. Este limpede că între cei implicaţi în discuţie sunt mulţi care ştiu mult mai mult decât spun. Nu discut considerentele pentru care nu spun tot ce ştiu. Dar… nici nu îi înţeleg de ce se miră de interpretările care se dau spuselor lor atâta vreme cât ei înşişi lasă portiţe pentru aceasta. Dar, când am spus „secvenţial”, m-am gândit la faptul că unii, deşi se străduiesc, nu pot părăsi rădăcina fenomenului pentru a privi şi „planta” care a crescut din ea sau o privesc ca pe una neapărat… din plastic, în vreme ce alţii nu contenesc să admire „planta” fără a admite că e posibil ca rădăcina să fie otrăvită. Să nu uităm că în toată vorbirea Sa Domnul Isus a vorbit şi despre roadă şi despre sămânţă!

– pentru unii personajele în discuţie sunt deja condamnate! Pentru alţii, ele sunt adevăraţi sfinţi! Asta duce din partea primilor la ignorarea posibilităţii de îndreptare (expresii de genul „Domnul să se îndure” etc sunt doar gânduri bine intenţionate dar pe care nu le cred nici emitenţii – eu cunosc doar o excepţie!). Din partea celei de-a doua categorii, perspectiva din care privesc nu face decât să justifice şi să explice „persecutarea” acestor sfinţi (pe cale de consecinţă, chiar nimic din ce au făcut sau fac nu mai este rău – sfinţii sunt sfinţi, nu-i aşa?).

– se uită FAPTE sau, în cel mai (ne)fericit caz, deşi pomenite, şi acestea sunt trecute la… interpretare. De exemplu, ruperea unei biserici e privită de unii ca o lucrare intenţionată, plănuită şi evident rea, iar de alţii ca un fenomen normal de… „înmugurire”. Se uită aici că oricum am privi-o, ruperea unei biserici este o lucrare a celui rău. Biblia vorbeşte despre unitatea trupului şi nicidecum despre separare în trup. Mai ales în contextul în care separarea duce la extreme de interpretare în care cei rămaşi sunt ori păcătoşi, ori proşti şi naivi, iar cei ce s-au separat sunt neapărat sfinţii! Nemaivorbind despre faptul că separările sunt judecate cu măsuri diferite. Unele… bine că s-au petrecut! Altele… sunt necesare! Ori Biblia vorbeşte despre separarea de lume, nu despre separarea mădularelor!

– dorinţa de a afla suferă mult tot din cauza subiectivismului. Unii doresc să afle doar cu gândul de a avea şi mai multă „muniţie”. Mulţi privesc până şi un detaliu pozitiv ca pe ceva menit să mascheze. Alţii sunt deranjaţi că se află lucruri despre care se încăpăţânează să creadă fie că nu există, fie că ele sunt „erori inevitabile ale unui evident proces pozitiv”.

– se reproşează acuzatorilor că „nu văd pădurea din cauza copacilor”, în vreme ce apărătorii stau cocoţaţi în copaci refuzând să vadă cum cel rău a început deja să „taie” copacii putrezi, ameninţând existenţa pădurii.

– se practică „sporturi” de genul „Tu vorbeşti?” sau „Cine zice, ăla e!”. Ca şi când dacă eu sunt şchiop tu nu mai eşti orb, ori dacă eu sunt orb şi nu te văd, nici tu nu mă poţi vedea!

– şi ar mai fi un lucru. Sunt ignoraţi sau se înceracă discreditarea celor care chiar au fost afectaţi direct de aceste lucruri care „se învârt” în jurul „fenomenului Metanoia”. Unii chiar au avut personal de suferit. Şi dintr-o tabără şi din alta (ce neplăcut să vorbim despre „tabere” în trupul bisericii!). Au suferit cei care, fără nicio intenţie rea, au îmbrăţişat fenomenul şi au ajuns să fie trecuţi în „insectarul ereticilor”. Au suferit cei care au rămas în reperele dragostei pe care o poartă bisericii în care au trăit naşterea din nou pentru că sunt priviţi ca nişte retrograzi cărora li se pune o etichetă milos colorată de „fundamentalişti” sau „tradiţionalişti”.

– interpretarea eronată a efectelor „fenomenului”. Creşterea numerică a adepţilor este confundată cu creşterea calitativă, dizidenţelor li se pune eticheta de „plantare de noi biserici”, criticile etichetate cu „nu pricepi” sau „ce te bagi?” 

Cel mai rău lucru însă mi se pare a fi că o problemă REALĂ este lăsată la îndemâna celor lipsiţi de putere decizională. Mă întreb  de ce avem o conducere ca şi cult? Şi (din lipsă de cunoştinţe, evident), de ce nu se întâmplă nimic? Nu ar fi fost mai normal ca să existe o luare de poziţie care să lămurească (dacă mai e posibil la nivelul la care s-a ajuns deja!) situaţia, să dea explicaţii şi să ia măsuri? Indiferent de care parte se vor lua! 

Şi pentru că, om fiind, dotat cu un creier (bun sau rău, Domnul ştie, dar oricum unul singur nu mai multe sau mai mare cum cred alţii despre ei înşişi!), cu percepţia faptelor şi informaţiilor de care mă lovesc, am şi eu o opinie privind tot acest „fenomen Metanoia”. Eu îl consider periculos! Nu atât pentru ceea ce este, ci mai ales pentru ceea ce devine! Dovada? Felul în care se discută despre el. Cred, şi ştiu de ce cred asta (de altfel, nu e nevoie de explicaţii, TOŢI ştiu) că „ne fură” ce se petrece „pe scenă” şi uităm şi nu vorbim prea mult despre ce se petrece „în culise”!
Aluziile nu sunt decât deosebirea dintre A ŞTI şi A NU NE PĂSA DE FAPT!

Sunt doar câteva consideraţii asupra subiectului… Aş reveni dacă aş ştii că ar putea conta!