Lumea paralelă…

Fie că vrem să recunoaştem, fie că nu vrem, fiecare dintre noi trăim în lumi paralele. Unii în două, alţii în mai multe… E drept, sunt unii, puţini, care trăiesc doar în lumea reală… Sunt… cei care se descurcă! Dar nici pentru ei n-aş băga mâna-n foc!

Unii trăiesc într-o lume paralelă cu existenţa cotidiană în care pun piuliţe la şuruburi, dar pe care o înlocuiesc când ajung acasă cu lecturi din… Kierkegaard. Rămâi uimit dacă ajungi să stai de vorbă cu ei la o ceaşcă de cafea…
Alţii încheie asigurări şi se refugiază în picturi care zugrăvesc adevărate lumi de basm…
Foarte mulţi sunt dintre cei ce fac munci dintre cele mai banale, dar uimesc prin poezia în care se refugiază, şi când mă refer la poezie nu vorbesc neapărat de genul literar… Găseşti în lumea aceasta paralelă a lor o altă existenţă, o altă persoană…
Între creştini, foarte mulţi îşi îndeplinesc cu conştiinciozitate îndatoririle zilnice, fie că este vorba de strungărit, de pedagogie, de arhitectură sau de simplă muncă de secretariat, pentru ca apoi să fugă, de îndată ce timpul şi presiunea cotidianului le-o permite, în cerurile care îi aşteaptă…

Cât de mult trăim de fapt în lumea reală?

Oare cuvântul „roboteală” nu vine şi de la automatismul cu care ne achităm de ceea ce se cheamă „datoria civică”, „datoria familială” şi multe alte „datorii”, pentru a putea fugi repede în lumea în care (ni se pare că) ne simţim bine?

Ce proiectăm de fapt în lumea paralelă?

Dorinţe?
Neîmpliniri?
Refulări ale unui eu nedescoperit?
Ambiţii?

Pentru unii, fuga în această lume paralelă are o formă concretă. E ceea ce ar fi vrut să fie şi n-au putut.
Pentru alţii, această fugă înseamnă acea spaimă permanentă de cotidianul pe care îl suportă… fiindcă nu se poate altfel.
Unii o fac, pur şi simplu, pentru a-şi suplini lipsa acelei doze de romantism sau de realism de care n-au avut parte…
Tragic este când oamenii ajung să încline balanţa şi să confunde această lume paralelă cu lumea reală. Şi este tragic nu pentru iluzoriul în care trăiesc, cât pentru dramele pe care sunt nevoiţi să le suporte…
Sindromul „suferinţelor tânărului Werther” ne pândeşte, fără să ne dăm seama, la fiecare pas…

Îmi amintesc ceea ce îmi spunea un pedagog creştin. E atâta tragism în ceea ce spunea încât şi acum, după mulţi ani, mă doare până şi amintirea cuvintelor lui. „Trebuie să avem mare grijă cum le prezentăm raiul copiilor, fiindcă o prezentare într-un mod prea atrăgător poate să inducă o stare de respingere a lumii actuale şi o tendinţă suicidală”. Stupid? Nu! Cumplit! Pentru că aceste cuvinte descriu o stare! 

Mă întreb… întreb… unde este graniţa dintre lumea reală în care trăim şi lumea paralelă în care fugim imediat ce putem să o facem? Ce anume ar trebui „vămuit” la trecerea acestei graniţe pe care, tragic, se pare că nu putem să o evităm?

Şi-apoi, mă frământă întrebarea: „Cât de mult ducem din eul nostru cotidian în lumea paralelă şi cu cât din personajul pe care îl trăim în lumea paralelă ne întoarcem în cotodian?” 

De fapt… să fie o legătură între legenda lui Icarus – Ἴκαρος şi cea a lui Sisif – Σίσυφος Sisfus?