ÎNCHINAREA, PRICINĂ DE… ÎNVRĂJBIRE (V-d)


Încheiam articolul precedent  afirmând că „Închinarea în grup presupune nu doar părtăşie cu Duhul, ci şi părtăşie în Duh a participanţilor între ei” şi plecând de la constatarea că unii dintre noi consideră momentul închinării acea linişte lăuntrică, acea coborâre în propria fiinţă, care să le dea o anume stare de spirit.

Aş vrea să atrag atenţia asupra unei capcane pe care o presupune o asemenea mentalitate. În primul rând, plecând de la premisa că nu poate exista o reală coborâre în sine fără o inevitabilă izolare. Coborârea în sine presupune o concentrare asupra eu-lui şi chiar în această concentrare se naşte izolarea. Repet, o astfel de stare de spirit nu este un lucru rău, dar este un act individual care nu are de-a face cu închinarea comună. Acel „fiecare să se cerceteze pe sine însuşi”, cu referire la pregătirea pentru părtăşia la masa Domnului, îşi are aplicabilitate şi în ceea ce priveşte restul închinării. Dar… această cercetare trebuie să preceadă momentul închinării, după cum nu mă cercetez în timpul împărtăşirii la masa Domnului, ci o fac înainte, unul dintre scopuri fiind şi acela de a rezolva acele lucruri ce mă pot face vinovat de o împărtăşire necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, vin pregătit pentru împărtăşire şi la fel ar trebui să procedăm şi în privinţa închinării. A face acea coborâre în sine în timpul închinării în comun, act ce duce la izolarea de ceilalţi co-participanţi la actul închinării, mă pune în pericolul de a evolua oarecum la graniţa unui soi de misticism, în care închinarea mea aduce mai degrabă cu o meditaţie cu încărcătură de… mantră. Evident, nu se pune problema inexistenţei acelei stări de trăire interioară, dar când aceasta devine obiectiv şi nu stare, atunci nu mai sunt, practic, membru în trup, ci un soi de „grefă”, chiar dacă oarecum funcţională.

De la această problemă a echilibrului între „eu” şi „noi”, acea simbioză care presupune individualitatea ca parte din întreg şi nu separare, pleacă toate premisele unei închinări comune folositoare, care să poată căpăta valenţele părtăşiei şi închinării comune. Pentru că în închinarea comună, cei care participă sunt făcuţi una prin Duhul, chiar dacă Duhul le tratează şi ca persoane distincte.

Lucrurile nu sunt atât de complicate pe cât se pare sau pe cât le facem noi. În fapt, totul pleacă de la a înţelege şi a gestiona cum se cuvine transformarea lui „închinarea mea” în „închinarea noastră”. Nu plec de acasă cu gândul să bucur în biserică, ci cu gândul să-mi găsesc bucuria în bucuria comună. Dar acest lucru presupune şi o responsabilitate şi aici avem din nou de-a face cu o percepţie greşită. Responsabilitatea închinării în comun este a fiecăruia în parte. Ea nu este „sarcina” păstorului, a liderului, a grupului de laudă. Este a fiecăruia în parte şi a tuturor. Aş compara-o cu acele legături chimice care permit moleculelor să formeze o substanţă, cum ar fi hidrogenul sau oxigenul, care împreună formează apa, fără a înceta să fie hidrogen sau oxigen şi îndeplinindu-şi respectivul rol personal.

O persoană care se închină şi doreşte părtăşia închinării în comun nu depinde de „stimuli” externi artistici ori ambientali ci, în suficienţa călăuzirii Duhului, găseşte acele repere comune ale vibrării în închinare. La o chitară, fiecare coardă îşi are sunetul ei, dar dacă n-ar fi cutia de rezonanţă, de care fiecare coardă se simte amplificată, sunetul ei ar fi o simplă frecvenţă. Abia când frecvenţele se îmbină urechea noastră poate auzi cu adevărat o armonie melodică.

Obişnuiesc mereu să spun în biserica noastră că noi toţi suntem grupul de laudă şi închinare şi că tinerii care se află în faţă nu sunt mai mult decât pianul ce dă tonul la cântarea corului. Evident, există o responsabilitate a acelor tineri, după cum un ton fals la pian poate compromite tonurile pe care vocile care compun corul ar trebui să formeze armonia cântecului. Dar, un cor experimentat, preocupat şi responsabil, va putea să „se adapteze” chiar şi unui ton dat greşit, cu condiţia să cunoască bine melodia pe care vrea să o interpreteze şi să dorească să o cânte.

Evident, nimeni nu se gândeşte că închinarea în comun presupune anularea oricărei trăsături individuale. Din nou, ar fi util să ne imaginăm o orchestră simfonică în care, cu toată deosebirea mare care există între o vioară şi o tubă, ele pot cânta armonios dacă partitura este comună şi dorinţa există.

Şi ar mai fi un lucru. Fac şi eu parte dintre cei care nu acceptă ideea de a împărţi muzica în creştină şi laică. Există muzică. Nu muzică creştină. Eu nu cânt muzică creştină. Dar cânt muzică creştineşte.

Fără pretenţia de a fi epuizat sau măcar atins toate aspectele închinării în comun, conştient că referirea mea a fost cu precădere la muzică, sunt convins că puţinele aspecte abordate pot să dea o idee încotro ar trebui să se îndrepte atenţia şi înţelegerea noastră, a tuturor, atunci când vorbim despre închinarea în comun.

Dacă ar fi să rezum ceea ce am aşternut în rândurile de mai sus, aş spune că ar trebui să ne întrebăm fiecare înainte de a pleca la închinarea bisericii, pur şi simplu, cât de mult merg să MĂ închin şi cât de mult doresc să NE închinăm?

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Biserica, Muzichie, Pe gânduri, Zâmbet sau rictus?. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la ÎNCHINAREA, PRICINĂ DE… ÎNVRĂJBIRE (V-d)

  1. Katia zice:

    Pentru mine, ca imagine, simboliceste vorbind, inchinatorii model sunt musulmanii. Au respect pentru ideea de inchinare si practica inchinarea inaintea Lui Dumnezeu, la orele prestabilite de religia lor. Oriunde s-ar afla, pe Acropole sau in piata mare, cauta un loc curat, isi scot incaltamintea, se aseaza in genunchi pe un covoras mic, cu fata spre rasarit si se pleaca pana la pamant, in rugaciune. Cand l-am intrebat pe unul din ei ce inseamna aceasta aplecare si atingerea pamantului cu fruntea, mi-a spus ca Il recunoate pe Dumnezeu ca Stapanitor a toate. Cati dintre noi crestinii ne-am putea inchina astfel in public? Nici macar in Biserica, daramite in public.
    Noi avem un alt stil de inchinare, mai comod, mai modern si cam inghetat. Are inchinarea in primul rand rol estetic? Punem un accent oarecare pe partea frumoasa si organizata a inchinarii, conferim un aer ceremonios inchinarii (printre cascaturi uneori), dar inchinarea aceasta in Biserica e doar destindere, e simbolica, e sarbatorirea inchinarii din timpul saptamanii. In viata de zi cu zi e adevarata inchinare. Tot acolo e si adevarata cercetare de sine. La Cina Domnului desigur ca trebuie sa ne prezentam pregatiti si atunci nu are nimeni dreptul sa ne refuze impartasirea.
    Inchinarea e relatie de dragoste cu Dumnezeu. Cata teorie poate incapea in ceva practic? Ce sa concluzionezi, cum sa conchizi, ce observatii sa faci pe marginea inchinarii inaintea Lui Dumnezeu? Sa faci recomandari cuiva despre cum si cat si unde sa simta? Bunul-simt ne invata. Vrea cineva sa-si inchine fiinta Lui Dumnezeu? Dumnezeu il va lumina personal ce asteapta de la el si viata lui. In Biserica poti aduce lauda si da slava Lui Dumnezeu, poti asculta Cuvantul si marturisiri si experiente cu Dumnezeu. Cea mai substantiala inchinare in Biserica, mi se pare cea din timpul colectei.

    • marinelblaj zice:

      Da, Katia, sunt multe lucruri care n-ar trebui spuse, ci făcute. Dar, iată că am ajuns să avem nevoie nu neapărat să ni se spună, dar măcar să ni se amintească… Eu cred că amnezia este marea problemă a creştinilor!
      Mulţumesc pentru clip. Edificator!

    • marinelblaj zice:

      Cât îi priveşte pe musulmani, deşi aparenţa îţi dă dreptate, aş fi mai mult decât curios să pot să-mi dau seama cât este rutină în formele lor de închinare!

      • Katia zice:

        Despre rutina – care nu este exclusiv o meteahna proprie inchinarii musulmanilor – ati putea afla observand oamenii in general si pe fiecare in special. Cum e rutina la noi, o fi si la ei ca doar nu e rutina o dominanta a musulmanilor. Oricum, rutina e ultimul lucru de care l-as banui pe musulmanul cazut in inchinare pe acoperisul unei cladiri in piata mare sau pe o stanca de pe Acropole. Sau cel putin e o rutina buna daca are grija dimineata cand pleaca de acasa sa-si ia covorasul cu el pentru ca va avea nevoie sa se inchine. Numai buna rutina asta, hm? Antipodul rutinei se poate atinge permanent fara a ne prezenta deficitari in participarea afectiva, rationala, practica? Ma uit la noi si la formele noastre de inchinare. De cate ori rugaciunea nu e reflex automat? De ce slujirea in Biserici devine program? Pentru ca e natural sa devina program, stim si noi de o treaba. Mergem predispusi spre a ne inchina, desigur, dar deja-vu-ul care nu prea lasa loc de surprize, executa niste miscari inainte ca veghea sa isi aprinda toate luminile in sufletul nostru.

      • marinelblaj zice:

        Katia, nu te-am contrazis când am pomenit de rutină, mă gândeam la ei şi la noi în acelaşi timp. Cât despre surprize… să fim oneşti, măcar la capitolul acesta le suntem superiori! Din păcate, da, închinarea noastră suferă de… neparticipare!

      • Katia zice:

        Pentru surprizele alea am ales sa impartasesc cultele neoprotestante. In viata mea de zi cu zi, singura legatura pe care o mai pastrez cu Biserica e legatura cu Biserica Orthodoxa, prin intermediul radiofonului lor. Il ascult aproape continuu. Foarte multa invatatura sfanta! In doua sau poate trei puncte nu am putut cadea de acord cu invatatura orthodoxa: pupatul de icoane si inchinarea in fata lor, inchinarea fata de sfinte moaste (desi am o strangere de inima cand ma aflu in apropierea vreunui cadavru important) si luatul Cinei cu aceeasi lingurita care trece prin toate gurile. A, si semnul crucii pe care il gasesc nerevelatoriu pentru mine, semnificativ doar pentru ei. In rest, sinaxariile sfintilor sunt foaaarte interesante. De ce nu si amintirea lor si cinstirea amintirii lor. In general, ortodocsii sunt formali in inchinarea lor si lasa deoparte adevarata inchinare. Totusi radioul acela, „Peiraiki Ekklisia”. e foarte viu!
        Biserica Baptista+Crestin Evanghelica din Atena are un pastor care da dovada de multa seriozitate si dragoste pentru munca lui de pastor. Suntem prieteni, ne cunoastem din ’97. Dupa ce s-au scindat bisericile care pentru cativa ani au functionat toate trei impreuna in acelasi local (penticostala, baptista, evanghelica), m-am lipit si eu de biserica baptista nou infiintata. Au trecut anii cum au trecut si am ajuns sa nu mai conteze pentru mine chiar atat de mult in ce cult ma inchin. Cu baptistii sunt baptista si ne vedem rarut in ultima perioada dar o sa ma indrept, cu ortodocsii ortodoxa fara a calca prea des in biserici ortodoxe si culmea e ca nu ma simt deloc fatarnica. Ma inchin de ma prapadesc si nici macar nu-i anunt ca nu-s botezata la ei. O viata de inchinare „clandestina”, dar nu-mi displace, ma simt foarte libera! 🙂

      • marinelblaj zice:

        Katia, eu nu sunt un ecumenic, nici un baptist exclusivist, cred ceea ce cred cu convingere şi mă feresc să condamn, dar nu ezit să analizez (nu să judec!). Nu văd nimic rău în a face „pelerinaj” prin alte biserici, sunt doar câteva culte de care mă feresc datorită unor erezii mai mult decât evidente, dar încerc să învăţ de peste tot. Acum, totuşi, există, după părerea mea, o oarecare limită la acel „sa nu mai conteze pentru mine chiar atat de mult in ce cult ma inchin” pentru că asta poate fi premisa apariţiei nesiguranţei, chiar dacă la un moment dat există certitudinea închinării autentice. E doar o părere, no offense! 🙂

      • Katia zice:

        „ecumenic”!! Panaghia mou! Dar cine e ca Dumnezeu sa fie ecumenic?!
        E, pelerinaj din cel adevarat tare mi-ar placea, dar nu poci acum ca-s ocupata 😦 Acusica, in concediu…
        In rest, de-as calca mai des pe la biserica, fie ea si prima care imi iese in cale si daca e sa-mi apara nesiguranta din asta, atunci – fara aroganta, fara lasitate, cu destindere si aruncand un zambet larg ca peste o mare descoperire – as admite ca a crede e o mare iluzie!

      • marinelblaj zice:

        Nu, Katia, foloseam „ecumenic” în sensul de adept al ecumenismului. În rest… nu ştiu de ce nu mă tem pentru credinţa ta! 🙂

      • Katia zice:

        Multumesc! „Cine sta in picioare, sa ia seama sa nu cada.” Dumnezeu sa ne tina pe toti in picioare!

      • marinelblaj zice:

        Amin! Pe mine mă îngrijorează cei care fac… echilibristică! 😦

      • Katia zice:

        O sa ne doara! echilibristica noastra!

  2. Mira zice:

    Noi suntem experti in a complica lucrurile si mai ales a despica firul in patru si nu lasam Duhul sa ne ne conduca in inchinare ,vrem sa facem noi inchinarea sa iasa foarte bine si acest lucru nu cred ca-i placut lui Dumnezeu.
    Sunt de acord ca trebuie credinciosii invatati ce inseamna inchinarea in Duh si Adevar ,dar cei prea mult pare a fi perfectiune…sa nu uitam ca nu suntem perfecti.

    • marinelblaj zice:

      Uneori e bună şi despicarea firului în patru. Altfel nu scoţi… seva! Nu suntem perfecţi, dar tindem într-acolo, nu? Ai dreptate, prea multă complicare duce la a pierde din vedere esenţialul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.