„Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stat în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!” (Ioan 20:26)
Unul dintre poeţii preferaţi ai adolescenţei mele a fost, oarecum normal, Ion Minulescu. Spun „oarecum” ca să nu ofensez alte preferinţe…
Studiind o anume temă biblică astăzi, am trecut şi prin (nu peste, cum se obişnuieşte a spune!) textul din Ioan. Am fost foarte suprins de faptul că după ce am încheiat studiul respectiv, rămănând oarecum „cuplat”, în special la atitudinea lui Toma, m-am trezit după o vreme amintindu-mi una dintre poeziile lui Minulescu: „Romanţa cheii”. Bănuiesc că unii dintre cei ce vor citi aceste rânduri se vor fi întrebat deja cum am putut „fugi” cu gândul la o poezie de dragoste de la un asemenea text biblic. Dacă aş vrea să forţez lucrurile şi logica explicaţiei mi-ar fi foarte uşor să spun că, în fond, şi ceea ce face Domnul în respectivul text e tot o manifestare a dragostei, că uşile încuiate şi pierderea cheii de la poarta verde au o legătură între ele etc. La urma urmelor, nu auzim destul de des din amvoane texte „trase la temă” în predici ce doresc să demonstreze ceva apelând la… altceva? Şi totuşi…
Trebuie să recunosc că sunt un romantic şi, cel mai probabil, aşa voi şi sfârşi. Şi credinţa pe care o am este una „atinsă” de romantism. Mie îmi este dor de cer. Mie îmi este dor de Domnul şi poate că, parte fiind din Mireasa lui Cristos, mă şi manifest asemeni, emoţionat, nerăbdător, încercând mereu proiecţia dorinţei într-un Cer pe care mi-l imaginez ca o expresie a dragostei harului după consumarea actului legii. Nu ştiu să explic cum este acest dor şi nici nu aş fi măcar capabil să dau o explicaţie a dorului după ceva ce n-ai văzut niciodată… Cel mai probabil că este un dor pus în inima noastră, a fiecăruia, un dor care cheamă la o iubire de care avem parte în „orizontala” vieţii noastre doar în mică măsură faţă de promisiunea primită privind o dragoste manifestată într-un dimensional pe care încă nu-l înţelegem… Nu ştiu. Ştiu doar că resimt acest dor…
Bun, veţi spune, şi ce are asta de-a face cu cheia lui Minulescu? Iată cum sună prima strofă:
„Cheia ce mi-ai dat aseară –
Cheia de la poarta verde –
Am pierdut-o chiar aseară!…
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.”
Ei, uite că, dacă nu ţinem cont de aerul romantic al poeziei, putem să ne gândim cum am primit o anume „cheie”, care, în viziunea mea se cheamă „dragostea dintâi”, pe care am tratat-o ca pe una oarecare – „Dar ce cheie nu se pierde?”. Am scăpat-o din „turnul” siguranţei de sine şi… s-a „stins lumina”!
Nu-i aşa că are sens „conexiunea” asta ciudată?
De ce „conexiune” cu Minulescu? Păi, n-am spus că sunt un romantic? Şi labirintul? Eh, asta să descopere fiecare…
In viata asta avem ceva de terminat, de dus la bun sfarsit sau numai de aflat?! De aprins ce e foc?
Cand ajungeti la Keops, Kefren şi Mikerinos, trebuie sa-mi dati de veste neaparat. Acolo sa vedeti ce nelinisti existentiale ma apuca. Cate intrebari!
Katia, aş putea să-ţi răspund cam aşa: În viaţa asta trebuie să aflăm ce trebuie dus la bun sfârşit şi apoi să… ne suflecăm mânecile! Şi nu avem doar de aprins focuri, ci şi de stins!
Nu cred să mai ajung vreodată să văd Grecia! E, cel mai probabil, unul dintre visele pe care le car, asemeni lui Sisif, mereu spre vârful speranţelor, după care el, visul, culmea!, mai realist ca posesorul lui, se rostogoleşte din nou la vale…
Am mai spus-o, nu de întrebări mă tem eu, ci de răspunsuri!
Si de ce va temeti de raspunsuri? 🙂
Fiindcă multe vin de la mine!
„Ma scufund in eu pana la refuz, pana ma refuz”?!?! Cam asa ceva? Zborul acela e poveste?
Katia, şi eu am scris poezie, şi sunt, cred eu, destul de abil încă în folosirea imaginilor, aşa că pot să-ţi spun că zborurile devin poveste doar când le întoarcem spatele… ceva ca în filosofia lui Berkley. Şi-apoi, există şi un soi de zbor în tine însuţi, numai că acela seamănă cu al liliecilor…
Bine ai sintetizat, doar că, dacă Domnul ne-a iertat şi nu ne refuză, de ce ne-am refuza noi înşine? E suficient să laşi Lumina înlăuntru şi atunci zborul va fi cu totul altul… Şi răspunsurile… Şi teama…
iata ca meditatia ta si referinta minulesciana m-a facut sa caut in sertar si iata ce am gasit, un poem, pe o tema asemanatoare, al poetului Daniel Turcea, mort de tinar (la doar 33 de ani):
„Înăuntru casei mele e o cămară ascunsă
ușa ei n-am deschis-o încă
mi-e teamă
și nici nu știu cum aș face-o
știu doar atât
dincolo de ușă e izbăvirea
e lumina, începând apropierea
e taina nepătrunsă
dincolo începe ceea ce în somn sau în plină stradă
pretutindeni, am dorit
și e chiar acolo
și știu
și amân mereu
să deschid
uneori trec cu pași ușori
prin fața ușii, furișându-mă
și mă opresc, în uimire
e ca apropierea unei inimi
nu văd și nu aud
dar e bine, e ca nicăieri
e acolo,
Acolo este
Dumnezeu.”
Excelent! La 33 de ani? Doamne!
faina poezia. poate-mi recomanda cineva niste poeti crestini. cunosc f putini. nu ca tare-am cautat.
Daca tot nu ai cautat, iaca ce am gasit, asa, calare pe tehnologii:
http://www.cerculpoetilor.net/poezii-crestine.html
Uite, L.I., ca să nu spui că „proprietarul” blogului nu se implică şi nu te ajută, îţi recomand să intri pe acest blog: http://cuvintelaschimb.wordpress.com/
Găseşti acolo multă poezie creştină din care să poţi alege!
a scos doar 2 volume si alea cu greu, din cauza comunismului, debutul „entropia” si volumul al doilea „epifania”, ce a stat in sertarele editurii cartea romaneasca al carei director era pe atunci marin preda. insistentele scriitorului valeriu anania au dus la publicarea intr-un final a acelui volum. daniel turcea murea in 79, iar preda prin 80 parca.
Multe talente a înghiţit comunismul… prea multe!
detalii faine despre poet gasesti pe blogul asta: http://www.corinanegreanu.blogspot.com/search/label/Daniel%20Turcea
sunt multe poeme acolo.
Mulţumesc, Emil! Am să mă uit!