Cheia şi… labirintul

„Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stat în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!” (Ioan 20:26) 

Unul dintre poeţii preferaţi ai adolescenţei mele a fost, oarecum normal, Ion Minulescu. Spun „oarecum” ca să nu ofensez alte preferinţe…
Studiind o anume temă biblică astăzi, am trecut şi prin (nu peste, cum se obişnuieşte a spune!) textul din Ioan. Am fost foarte suprins de faptul că după ce am încheiat studiul respectiv, rămănând oarecum „cuplat”, în special la atitudinea lui Toma, m-am trezit după o vreme amintindu-mi una dintre poeziile lui Minulescu: „Romanţa cheii”. Bănuiesc că unii dintre cei ce vor citi aceste rânduri se vor fi întrebat deja cum am putut „fugi” cu gândul la o poezie de dragoste de la un asemenea text biblic. Dacă aş vrea să forţez lucrurile şi logica explicaţiei mi-ar fi foarte uşor să spun că, în fond, şi ceea ce face Domnul în respectivul text e tot o manifestare a dragostei, că uşile încuiate şi pierderea cheii de la poarta verde au o legătură între ele  etc. La urma urmelor, nu auzim destul de des din amvoane texte „trase la temă” în predici ce doresc să demonstreze ceva apelând la… altceva? Şi totuşi…

Trebuie să recunosc că sunt un romantic şi, cel mai probabil, aşa voi şi sfârşi. Şi credinţa pe care o am este una „atinsă” de romantism. Mie îmi este dor de cer. Mie îmi este dor de Domnul şi poate că, parte fiind din Mireasa lui Cristos, mă şi manifest asemeni, emoţionat, nerăbdător, încercând mereu proiecţia dorinţei într-un Cer pe care mi-l imaginez ca o expresie a dragostei harului după consumarea actului legii. Nu ştiu să explic cum este acest dor şi nici nu aş fi măcar capabil să dau o explicaţie a dorului după ceva ce n-ai văzut niciodată… Cel mai probabil că este un dor pus în inima noastră, a fiecăruia, un dor care cheamă la o iubire de care avem parte în „orizontala” vieţii noastre doar în mică măsură faţă de promisiunea primită privind o dragoste manifestată într-un dimensional pe care încă nu-l înţelegem… Nu ştiu. Ştiu doar că resimt acest dor…

Bun, veţi spune, şi ce are asta de-a face cu cheia lui Minulescu? Iată cum sună prima strofă:

„Cheia ce mi-ai dat aseară –
Cheia de la poarta verde –
Am pierdut-o chiar aseară!…
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.”

Ei, uite că, dacă nu ţinem cont de aerul romantic al poeziei, putem să ne gândim cum am primit o anume „cheie”, care, în viziunea mea se cheamă „dragostea dintâi”, pe care am tratat-o ca pe una oarecare – „Dar ce cheie nu se pierde?”. Am scăpat-o din „turnul” siguranţei de sine şi… s-a „stins lumina”!
Nu-i aşa că are sens „conexiunea” asta ciudată?
De ce „conexiune” cu Minulescu? Păi, n-am spus că sunt un romantic? Şi labirintul? Eh, asta să descopere fiecare…