Cândva în România…


          Stăteam în biserica aceea micuţă şi sărăcăcioasă, privind cu obsesie spre capacele de sicriu şi mă simţeam parcă străin de ele, de oamenii din jur, de lume, de noaptea care începea să cadă… Chiar eram un străin…
         Prin minte mi se perindau imagini, discuţii, vise şi coşmaruri şi toate păreau să fie dintr-o poveste absurdă, imposibil de imaginat ca fiind reală…
……………………………………….

          Când în biroul în care lucram, în baraca aceea de „organizare de şantier” din spatele gării Lotru, a sunat telefonul, i-am făcut semn fratelui meu să răspundă el. Eram pe punctul de a termina devizul de închidere de lună şi n-aveam niciun chef să aud iar vreun şef de lot cerând din nou bani pentru muncitori.
          Nici fratele meu nu prea părea dispus să se ridice dar, cum telefonul devenea agasant, a ridicat până la urmă receptorul.
          – Alo! Da, să trăiţi, tovarăşu’ director!
          N-am apucat să aud mai mult, căci uşa s-a deschis şi inginerul şef mi-a făcut semn să cobor până la el în birou. Când m-am întors, Eugen, fratele meu, stătea cu capul în mâini. Am simţit imediat că s-a întâmplat ceva.
          – Ce-i, Eugen?
          – Au sunat de la Braşov. Trebuie să mergem urgent. Au dat-o afară pe mami din apartament.
          – Cum adică au dat-o afară? Doar e dintre cei mai vechi de acolo!
          – De la partid. Directorul a zis că a primit dispoziţie de mai de sus, că s-au făcut reclamaţii, că deranjează cu adunările lor şi că… n-are ce face. Măcar a reuşit să le găsească o garsonieră în Tractorului. Dar trebuie să mergem să-i ajutăm…
          – Cum adică o garsonieră? Cum să locuiască buni, mami şi Flavius într-o chichineaţă ca aia? Ştii doar cât m-am chinuit eu cu nevastă-mea cinci ani într-una ca aia! Nu se poate!
          – Ştiu, dar ce-i de făcut? Hai să vorbim cu şeful, poate ne dă el o idee!
          Nu ne-a dat nicio idee. Ne-a spus că de mult li „se coace” asta, dar că n-a vrut să ne mai necăjească.
          – Ziceţi mersi că nu i-a lăsat în stradă!, ne-a mai spus el.
          – Nu se poate! Lăsaţi-ne să mergem la Braşov… o să mergem la prim-secretarul pe judeţ… e inadmisibil!
          – Măi, băieţi, mergeţi, eu nu zic nu, dar… Ce? Voi nu ştiţi cum e cu pocăiţii în ziua de azi? Da’ măcar puteţi încerca. Numai aveţi grijă ce vorbiţi pe-acolo. Nu vă luaţi în gură cu ei că mai am nevoie de voi!
          În aceeaşi seară am luat amândoi trenul spre Braşov. Am fost la director. Am fost la secretarul de partid. Toţi dădeau din umeri şi arătau cu degetul în sus. Voiau să spună probabil că ei nu făceau decît să execute ordine. Cam aşa şi era! O ţară întreagă făcea asta! Am fi vrut să mergem şi la prim-secretar dacă n-ar fi avut un balaur ca secretară şi un miliţian care ne-a poftit afară spunându-ne că dacă vrem n-avem decât să-i scriem lui Ceauşescu. Între timp, doi muncitori scoseseră pe coridorul blocului mobila mamei. Când am ajuns acolo, un tractor cu remorcă stătea deja şi aştepta să fie încărcate toate. Flavius, fratele nostru mai mic, stătea pe una dintre canapele şi citea din Biblie…
          – Flavius, lasă asta acum… Hai să terminăm mai repede, că e o grămadă de lucru. Doamne, Eugene, unde o să punem atâtea într-o garsonieră?
          Bunica împacheta nişte bibelouri şi îngâna un cântec de la ei, de la biserică.
          – Buni, poţi, te rog, să încetezi? Uite la ce s-a ajuns cu cântecele voastre! V-am spus că o să fie bai! Măcar nu-l faceţi şi mai mare! O să zică ăştia că o faci intenţionat!
          Bunica a îndreptat spre mine privirea aceea enervant de blândă uneori şi a dat uşor din cap:
          – Tu crezi că ăsta-i cel mai rău lucru ce ni se putea întâmpla? Alţii au murit pentru aşa ceva!
          – Dac-au fost fraieri, se auzi glasul unuia dintre muncitorii care se grăbeau să termine cât mai repede treaba.
          Aveam să aflu mai târziu că el era cel ce urma să se mute în locul alor noştri. Normal. El nu fusese fraier deloc! Fusese însă toată viaţa un beţivan. De ăştia avea nevoie partidul!
…………………………………..
          Am terminat de dus tot calabalâcul în faţa blocului de garsoniere în vreo patru ore. I-am lăsat pe Flavius şi pe bunica cu ele acolo, să le păzească, până am terminat şi al doilea transport. Era pianul. Pianul acela pe care îl ştiam de mic. Care fusese adus cu mari probleme de la Arad, când s-au mutat. Dar era un pian adevărat! Un Blüthner… Numai placa lui cântărea câteva zeci de kilograme…
          Ne-au lăsat acolo cu toate, în faţa blocului. Nu-i interesa ce vom face mai departe. Important fusese pentru ei să elibereze apartamentul. Restul… Am cărat până pe la miezul nopţii, împreună cu doi fraţi de la biserica unde umblau ai noştri şi care veniseră să ajute. O parte dintre lucruri le-au dus la unul dintre ei. Mama spunea că poate o să le vândă. Mai ales pianul! Pianul la care o auzisem cântând de când eram mici…
……………………………………
          Ne-am întors a doua zi pe Valea Oltului. Şeful nostru dăduse telefon să ne întoarcem urgent, că „e închidere de lună”. Plus că eu trebuia să fiu prezent la „extemporalul” meu lunar la securitate. Mă obişnuisem deja cu el de atâţia ani! Şi eu cu ei, şi ei cu mine! „Ne spui ceva azi?” „N-am ce să vă spun, eu îmi văd de treabă!” „Mult n-o să-ţi mai vezi dacă n-ai de gând să-ţi bagi minţile în cap”… cam astea erau dialogurile noastre… Ştiam că din cauza asta voi îmbătrâni ca primitor-distribuitor pe post de tehnician principal, dar „extemporalele” astea erau doar tradiţie de familie, de la străbunica, burgheza „pocăită”!
          După o săptămână am ajuns din nou cu închiderile de lună, la Braşov. Când am ajuns la ai noştri nu ne-a venit să credem. „Chichineaţa” aceea arăta grozav. Cam înghesuială, e drept, dar… Flavius izolase geamul şi uşa de la balcon cu mânuţele lui, am mai îndreptat şi eu pe ici pe colo câte ceva… ce mai, era totuşi un cuibuşor al lor şi, culmea, nu păreau nemulţumiţi deloc! Seara, când am ajuns acasă, buni ne aştepta cu prăjitură. Specialitatea ei…
          Am stat până noaptea, povestind. Încercam să o conving pe mama că ar fi mai bine să se întoarcă la Arad. N-am avut pe cine…
          – Dacă mi-e dor de Arad, am liber pe tren şi merg când am liber de la servici… dar aici îi avem pe fraţii cu care ne-am obişnuit, Flavius mai are puţin şi dă la liceu… ce rost are?
          – Bine, mami, dar ştii cum e aici iarna! Macar acolo, la bloc, aveaţi căldură ca lumea, că era blocul şantierului, dar aici…
          – Nu murim noi, n-ai grijă! Uite, Flavius a izolat perfect uşa şi geamul. Pune mâna, nu simţi nici un pic de curent…
          Cum spuneam… N-am avut pe cine… Într-un fel îi invidiam. Credinţa pe care o aveau, de care eu mă simţeam străin, deşi cu mintea o înţelegeam foarte bine, era un lucru pe care era limpede că se bazau mai mult decât pe orice. Poate de aceea îi şi invidiam…
……………………………………….
          Trecuseră câteva luni. Iarna se apropia şi gândul îmi era tot la ei. Făcusem rost de un radiator şi intenţionam să-l trimit cu una dintre maşinile care mergeau săptămânal la Braşov, dar nu-mi făceam mari iluzii că le va fi de mare folos. La câte ore de curent beneficiau pe zi…
          Era marţi. Ca luni… ca toate celelalte zile… Ajunsesem la servici fără niciun chef. Ceva îmi spunea că nu va fi o zi prea frumoasă. Prin geamurile barăcii, lumina de noiembrie abia începea să se arate. Am pus de cafea (mă rog, năut!) pe sobiţa „Vesta” cu care ne încălzeam şi am deschis fişetul metalic să scot dosarele cu devize, când a început să sune telefonul.
          – Tovarăşu’ Marinel, au sunat de la Braşov şi au zis să sunaţi la secretariat imediat ce ajungeţi la birou, mi-a spus centralista.
          „Ce-or mai fi vrând iarăşi. Sper că nu iar cu mama…”, am gândit până să-mi facă legătura centralista.
          – Alo, bună dimineaţa, doamna Doina. Mi-a spus centralista să vă sun…
          – Da, tovarăşu’ Marinel, am sunat să vă întreb dacă ştiţi ceva de mama! E marţi şi nici azi nici ieri n-a fost la lucru. Au căutat-o acasă şi nu răspunde nimeni. O fi plecat undeva?
          – Cum să plece, doamna Doina, doar ştiţi că mama nu merge nici la alimentara fără să spună!
          – Ştiu, dar… poate că a avut o urgenţă… ceva…
          Începeam să mă îngrijorez şi eu. Chiar că mama nu făcea aşa ceva…
          De la celălalt capăt al firului secretara adăugă:
          – Să ştiţi că am sunat şi la Flavius la şcoală şi nici el n-a fost ieri. Sigur or fi plecat undeva…
          – Bine, lăsaţi doamna Doina, că dau eu nişte telefoane şi aflu eu ce e cu ei, am spus îngrijorat de-a binelea.
          Între timp a intrat în birou şi Eugen şi i-am spus şi lui. Colega noastră, care ascultase toată convorbirea, a încercat o glumă. Proastă, ca de obicei… „Poate a venit răpirea, că mi-a împuiat maică-ta capul data trecută când am fost la Braşov”. Nu-mi ardea de glume…
          Eugen vorbise cu telefonista şi apucase să sune la Arad, la unchiul nostru. Nu ştia nimic. Vorbise cu mama vineri… Altundeva nu mai ştiam unde să sunăm… E drept că mergeau des pe la diverse surori pe la Făgăraş, Sibiu… aveau permis CFR doar… Dar nu ştiam nici un număr de telefon…
          Telefonul sună din nou. Eugen se repezi să răspundă. Era contabilul şef de la Braşov. Spunea că sâmbătă dimineaţa se întâlnise cu ai noştri în bloc, au vorbit, doar locuiau la acelaşi etaj şi nu păreau să aibă vreun gând de plecare undeva. Mai ales că de obicei la el mergea mama să se învoiască. Era un bătrân văduv foarte cumsecade. Ne sfătuia să venim repede, să nu se fi întâmplat ceva cu ei…
          Acum eram alarmaţi cu toţii. Am fugit pe scări la şeful de şantier. Era pe la loturi. Un coleg de la tehnic, care, nu ştiu cum, aflase şi el, se oferi să ne ducă el cu Dacia lui până la Braşov dacă făceam rost de benzină. De unde, când se dădea cu porţia?
          Am dat până la urmă de şeful de şantier la unul dintre loturi. Îl găsise telefonista. I-am spus despre ce e vorba şi ne-a spus să mergem la benzinăria de la Lotrişor şi să-i spunem şefului de acolo că a zis el să ne dea 25 de litri de benzină din ce i-a pus lui deoparte.
          Într-o oră eram deja pe drum. Gândurile mi se învălmăşeau în cap. „Dar dacă ei sunt iarăşi bine-mersi pe la vreo soră şi noi ne dăm de ceasul morţii ca fraierii?” Deşi niciodată nu făcuseră aşa ceva…
          Am ajuns pe la şase dimineaţa în Braşov. Ne-am dus direct la garsonieră. Am bătut la uşă. Nimic. Ceva părea foarte ciudat. Clanţa de la uşă era caldă, ca şi când cineva stătuse recent cu mâna pe ea… Am mai bătut de câteva ori. Nimic. Eugen se uită la mine şi-mi spune:
          – Eu zic să spargem uşa. Dacă li s-a întâmplat ceva?
          Între timp au început să iasă câţiva vecini de etaj, printre care şi bătrânul contabil şef. Şi el era de părere că ar trebui să forţăm uşa. S-a dus şi a adus cu el o şurubelniţă lungă şi groasă. N-a fost mare lucru să băgăm şurubelniţa în dreptul yalei şi să forţăm. Când uşa a sărit din încuietoare, un val de caldură şi duhoare ne-a izbit în faţă… Am încremenit o secundă, apoi am dat buzna înăuntru…
          E greu de descris ce aveam în faţa ochilor. Toţi trei dormeau. Aşa ni s-a părut până am întors privirea în colţul de după uşă, unde dormea bunica. Era un morman negru, imens. Am încremenit. N-am mai putut decât să gem…
          – Eugen…
          Eugen era prăbuşit în genunchi. Se uita buimac la mama şi la Flavius. Amândoi păreau că dorm liniştiţi. Dacă n-ar fi fost buzele vineţii…
          Ce a urmat nu-mi mai amintesc… Vag, îmi aduc aminte de o asistentă medicală care ne-a făcut la amândoi câte o injecţie, apoi nişte brancardieri care au dus trupurile în nişte pături, un miliţian care ne-a scos din casă şi a pus un sigiliu pe uşă… O femeie cu batic pe cap care ne-a chemat să dormim la ei… Am refuzat…
……………………………………………….
          A urmat o anchetă. Cu declaraţii la miliţie. Medicul legist ne-a spus că moartea survenise ca urmare a lipsei de oxigen, în somn…
          – Măcar să ştiţi că nu s-au chinuit…
          Au trecut, pur şi simplu, din somn în moarte…
          Am aflat la miliţie că, profitând de puţina apă caldă care se dădea la robinet doar de două ori pe săptămână, făcuseră baie. Au pus pe flacăra de la aragaz o cărămidă de şamotă, să nu le fie frig. Caloriferele nu funcţionau decât o oră pe zi. Încet, încet, flacăra a consumat oxigenul din cameră…
          În timp ce stăteam la un birou şi încercam să scriu declaraţia privind felul în care am intrat în garsonieră, ochii mi-au căzut pe un titlu de o şchioapă din ziarul „Steagul roşu”: „Încă trei victime ale neglijenţei”! Am văzut negru înaintea ochilor. Am urlat din toate puterile ieşind pe coridor şi blestemând comuniştii cu Ceauşescu lor cu tot! Un miliţian bătrân m-a luat pe sus şi m-a băgat într-un birou, spunându-mi:
          – Eşti nebun? N-ajunge tragedia asta? Vrei să nu mai vezi soarele?
          Nu-mi mai păsa. Nu mai voiam să văd nimic. Nici soarele, nimic… Îi uram pe toţi… Frigul îndurat în cutiile acelea de garsoniere, lipsa apei… zăpada cărată din stradă şi topită în cadă… asta era comunismul care îi ucisese. Au murit fiindcă au vrut să fie curaţi şi să nu moară de frig. Ulterior am aflat că fusese al şaptesprezecelea caz în acel blestemat noiembrie, în Braşov…
          Nu ne-au dat autorizaţie pentru procesiune religioasă. Ne-au obligat să închiriem nişte autobuze pe care le-a plătit biserica şi a trebuit aşa să mergem la cimitir. Mi s-a spus că au fost câteva sute de oameni. Eu nu-mi mai aduc aminte decât de trei gropi negre şi urâte cum nu e nimic mai urât pe lumea asta şi de trei cutii de lemn. N-am vorbit cu nimeni, deşi mulţi mi-au vorbit. Nu ştiu ce… Îmi sfărâmam, pur şi simplu, măselele şi aşteptam să se sfârşească mai repede, să rămân doar eu şi Eugen acolo…
……………………………………………………
          Stau în biserica aceea micuţă şi sărăcăcioasă, privind cu obsesie spre capacele de pe sicrie şi mă simt parcă străin de ele, de oamenii din jur, de lume, de noaptea care începe să cadă… Chiar sunt un străin… La o pianină, o fată cântă ceva, încet…
          „Spuneţi mamei mele, că-n cer şi eu voi fi…”
          Melodia aceasta m-a obsedat ani la rând. Ani cu mii de zile şi mai ales de nopţi nedormite pline de întrebări.
          Până când într-o zi mi s-au deschis ochii. Atunci am fredonat, descătuşat… „Spuneţi mamei mele, că-n cer şi eu voi fi…”

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Amintiri, Biserica, Reluări, Zidul plângerii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

26 de răspunsuri la Cândva în România…

  1. Katia zice:

    Moartea in somn e un dar pentru cei mai sensibili dintre sfinti.
    In general sunt ingrozita de ideea mortii. Cand vad cat de greu se poate muri, vestea unor morti fara chinuri, e cumva linistitoare.

  2. Mira zice:

    Doamne ,ce moment trist in viata ta…dar imi place sensibilitatea ta ,modestia si curajul pe care il ai de-a scrie acele triste trairi din viata .
    Fii binecuvantat !

  3. Azi se implinesc 12 ani de cand a murit tata. Am fost la cimitir si i-am dus o coronita cu flori de camp si patru buchetele mici de garofite. Si m-am simtit tare nefericita acolo, la mormantul lui. De doua ori nefericita.
    Am venit acasa si am gasit articolul tau. Ce triste sunt despartirile… Ce dulci vor fi revederile…

  4. Pingback: It’s all about Jesus – MARINEL BLAJ « #2

  5. Pingback: Amintiri cu sfinţi | cetatea de piatră

  6. Pingback: Amitiri cu sfinții lui Marinel Blaj | B a r z i l a i – e n – D a n

  7. Pingback: Încă mai cheamă… | cetatea de piatră

  8. Pingback: Cu dedicare, cu dedicaţie… | cetatea de piatră

  9. Tim Dubhy zice:

    Brasovean de-al meu? 🙂

    da..recuniosc ca si in timpul lui Ceausescu a fost greu, dar nu a fost asa de greu ca in timpul lui Dej (cand aceastea lucruri se intampla MASIV)….
    deci, imi cer scuze necunoscand suferinta dvs, dar imi mentin parerea ca perioada lui Dej a fost mult mai TERORISTA decat cea a lui Ceausescu ….

  10. Tim Dubhy zice:

    oricum si acum mor multi de saracie… si nu cumva l-ati votat in 1990 pe Iliescu, vrednicul urmas al lui Ceausescu…cel care ne-a adus unde suntem acum? Neocomunzarea asta cu masca de democratie?!!
    Insa eu ma refeream la torturi si inchisori, care erau mai crunte in perioada dejista!
    Oricum, scuze de impetuozitate..dar poate daca va uitati mai in adancime veti intelege ce vreau sa spun de fapt!

  11. Pingback: Căutare, necăutare şi „selfie” – Carismatici, neo-carismatici sau… altceva? (VI) | cetatea de piatră

  12. Traian zice:

    Doamne , Doamne , Dumnezeule !
    Frate Marinel ce istorie sfasietoare ai trait tu si fratele tau Eugen . Trei , Doamne , si toti trei ! Bunica , mama si fratiorul vostru …

    Sunt de servici azi si am citit intr-o pauza aceasta relatare atat de trista . Am incercat inutil sa-mi opresc lacrimile , sa nu mi le vada colegii mei .

    Numai ISUS CRISTOS a putut sa vindece o asemenea rana in sufletul tau ! SA FII BINECUVANTAT DE MARELE MEDIC !

    • marinelblaj zice:

      Frate Traian, e o parte din istoriile sfâșietoare. Dar Domnul chiar a avut milă! Rănile s-au vindecat. Rămâne dorul. Care va fi și el împlinit într-o zi!
      Binecuvântări!

      • Traian zice:

        Amin ! Ce mare HAR ca noi crestinii avem speranta aceasta mare … a REVEDERII cu cei dragi adormiti in Domnul in imparatia vesnica a Regelui ceresc .

  13. Pingback: Tinerii se păcălesc ei singuri… | ARMONIA MAGAZINE - USA

  14. Dica zice:

    ….am ajuns aici, la ce ai ai scris acum doi ani , din aproape-n aproape, citindu-ti `postarea` de azi… Stiam povestea auzita de la Eugen, dar cand o citesti e altceva: e scrisa de tine, prin prisma trairilor proprii, desigur. Nu ma-ndoiesc de trairile lui Eugen, insa relatarea e una si a fost plina de emotii si de opriri cu nodu`-n gat… de voiam sa zic: `lasa, nu mai spune…`Navalnica pe de alta parte, ca si cum a fi vrut sa inlaturi o greutate ce-ti striveste pieptul. Insa scrisul e altceva… Ma opresc aici din cugetarile lui Monsieur Jourdain, ca sa nu zic ale lui Gaga. De fapt voiam sa te intreb de ce nu te apuci sa scrii pentru a fi publicat?! (Te `urmaresc` de multa vreme si de fiecare data ma pomenesc intrebandu-ma: Oare Eugen de ce nu publica nimic? Mare pacat! Lumea internautilor e totusi una micuta… si inchisa.) M-as bucura enorm sa-ti vad numele scris pe o carte! (Da, stiu ca el e scris in cartea vesniciei, dar pana atunci…)

    • marinelblaj zice:

      Rodica dragă, crede-mă că nici n-am încercat să dau o formă literară acelei relatări. Aşa a venit, din suflet, căci aşa am trăit acele evenimente. La fel trăiesc şi evenimentele actuale. Lucrurile sunt foarte complicate.., Poate că, dacă mă voi gândi vreodată să scriu, ar trebui să scriu ficţiune şi nu realitate, căci aş umbla într-un fel de cutie a Pandorei în care se pare că nici speranţa n-a mai rămas să pâlpâie. Eugen nu scrie din multe alte motive… poate am să-ţi scriu în privat…
      Ce-aş putea spune? Roagă-te să-i dea Domnul putere să îndrăznesc să mă apuc de scris. Nu de alta, dar m-am săturat să mi se tot spună asta! 😀

  15. Pingback: Pietrele de aducere aminte… | cetatea de piatră

  16. Pingback: De ce îmi iubesc ţara şi totuşi nu-i cânt osanale de ziua ei… | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.