Să ne lingem pe degete…

O postare de pe un blog  drag mie mi-a atras atenţia asupra unei probleme la care m-am gândit adesea. Era vorba despre un mesaj offline lăsat pe messenger. Iată-l, spre amuzamentul vostru. 

Şi totuşi, nu mi se pare deloc amuzant ce se întâmplă.

Aşa că, haideţi să privim spre câteva realităţi… ireale. 

Despre siropul de pe buze

Într-o lume care îşi arată tot mai mult „colţii”, în care limbajul, când nu este cumplit de murdar, este măcar dur, pigmentat cu „mă, bă etc” (le-am ales pe cele mai blânde!), pare o oază de lumină să auzi „dulcegării”. Oare?
În general se poate observa strânsa legătură a „siropului de pe buze” cu interesul. De regulă, descoperim că ştim să vorbim frumos când vrem ceva.
Acelaşi soţ care este gata să-şi trimită soţia la mama (honni soit qui mal y pense!) fiindcă vrea să vadă meciul la o bere cu prietenii şi exprimă acest lucru printr-un „Da’ mai du-te şi tu să mai vezi ce face mă-ta”, ştie să pună sirop pe buze într-un „Iubiţel, nu faci şi tu nişte… ştii tu, aşa cum numai mânuţele tale pot face”.
Interesant cum tinerii (majoritatea de astăzi) care consideră o adevărată ruşine să umble cu un buchet de flori pe stradă, buchet pe care să îl dea prietenei cu care urmează să se întâlnească, umplu casetele de messenger cu „siropuri”. Atât de mult încât şi-e frică să te atingi de ecran ca să nu ţi se lipească degetele!

Şi pentru că „siropul” acesta trebuie exprimat, se naşte… 

Limbajul siropos

Este adevărat că în Proverbe 15:4 se spune că „Limba dulce este un pom de viaţă” dar tot în Proverbe 26:25 citim: „Când îţi vorbeşte cu glas dulce, nu-l crede…” Mă gândesc că limba nu ne-o schimbăm după circumstanţe. E una, cea pe care am educat-o aşa. Dar vorbirea? Nu am cunoştinţă să existe în altă limbă un corespondent al proverbului românesc „Limba dulce mult aduce”. O fi, pentru că nu cred că „mierea” limbajului e un apanaj stric românesc.
Ceea ce mă deranjează este pătrunderea acestui gen de limbaj şi în rândul credincioşilor. Citeam cu ceva timp în urmă pe un alt blog drag despre acel „Isusuţ cu faţă de şerbet” şi mă gândeam la acel „Dumniezău drăguţul” pe care îl auzi atât de des. Dar, dacă ar fi doar asta! Numai că, din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Din dorinţa de a nu „speria” lumea, au apărut predicatori care se folosesc de un limbaj atât de mieros când cheamă oamenii la pocăinţă încât mai-mai că ai crede că îi invită la un picnic cu Dumnezeu! Un Dumnezeu atât de bun, atât de dispus să închidă ochii la orice că ai zice că e un bunicuţ care-şi alintă şi răsfaţă nepoţeii. Şi chiar asta mă tem să nu se întâmple, adică să ajungem mai degrabă „nepoţi de Dumnezeu” decât copii.

Nu insist… ştiţi bine despre ce vorbesc. Dar mă întreb, totuşi, de unde 

Dulceţurile gratuite cu care „ne îndulcim” existenţa?

Poate pentru că viaţa nu ne prea răsfaţă, ne răsfăţăm singuri?
În general îmi plac animalele. Le iubesc. Am avut pisici (nu pisică) şi câini (nu câine). Pisicile m-au amuzat. Câinii m-au impresionat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu unii oameni. Unii mă amuză cu „guduratul” lor, alţii mă impresionează cu credincioşia lor. Dar… mă tem să nu dăm într-un soi de „diabet literar” continuând să scriem scrisori, sms-uri, mesaje offline, mesaje pe bloguri şi pe reţele de socializare, în care imagini ce se vor literare sunt înmuiate întâi serios în mierea unor metafore folosite pentru „a ne apropia sufleţelele unele de altele”. Şi tot practicând acest gen de „sirop literar” menit (?) să ne îndulcească existenţa… amară, nici nu ne dăm seama cum alunecăm încet-încet într-un soi de… 

Melancolie „blegoasă” 

Nu ştiu de ce privim melancolia ca pe ceva „drăguţ”! „E un melancolic” ne sună mai degrabă ca un compliment. DEX-ul  ne trimite spre ceva cu totul deosebit!
Da, putem fi melancolici în sensul de a fi trişti. Dar nu pot înţelege ca tristeţea să fie… aceea a unui bleg care priveşte consternat cum se topeşte drobul de sare de deasupra capului copilului!
Putem fi melancolici în sensul de visător, dar omul se mai şi trezeşte, nu doarme şi visează tot timpul!
Melancolia „blegoasă” e acea stare de spirit în care dincolo de imaginea frumoasă a frunzelor de toamnă care mor nu e decât mormântul, iarna, frigul şi lacrima, uitând că Dumnezeu „a inventat” şi primăvara! Evident, pot trăi un sentiment de tristeţe, de visare privind toamna (apropo, e anotimpul meu preferat!), dar de ce să fac toată viaţa mea o toamnă? 

M-am ferit să recurg la exemple prea mult. Şi, de fapt, m-am ferit să „mă întind” prea mult cu aceste gânduri. Dar sper că am provocat (în sensul bun al cuvântului) măcar câteva reconsiderări! Dar… nu-i aşa… iubiţeilor?