Să ne lingem pe degete…


O postare de pe un blog  drag mie mi-a atras atenţia asupra unei probleme la care m-am gândit adesea. Era vorba despre un mesaj offline lăsat pe messenger. Iată-l, spre amuzamentul vostru. 

Şi totuşi, nu mi se pare deloc amuzant ce se întâmplă.

Aşa că, haideţi să privim spre câteva realităţi… ireale. 

Despre siropul de pe buze

Într-o lume care îşi arată tot mai mult „colţii”, în care limbajul, când nu este cumplit de murdar, este măcar dur, pigmentat cu „mă, bă etc” (le-am ales pe cele mai blânde!), pare o oază de lumină să auzi „dulcegării”. Oare?
În general se poate observa strânsa legătură a „siropului de pe buze” cu interesul. De regulă, descoperim că ştim să vorbim frumos când vrem ceva.
Acelaşi soţ care este gata să-şi trimită soţia la mama (honni soit qui mal y pense!) fiindcă vrea să vadă meciul la o bere cu prietenii şi exprimă acest lucru printr-un „Da’ mai du-te şi tu să mai vezi ce face mă-ta”, ştie să pună sirop pe buze într-un „Iubiţel, nu faci şi tu nişte… ştii tu, aşa cum numai mânuţele tale pot face”.
Interesant cum tinerii (majoritatea de astăzi) care consideră o adevărată ruşine să umble cu un buchet de flori pe stradă, buchet pe care să îl dea prietenei cu care urmează să se întâlnească, umplu casetele de messenger cu „siropuri”. Atât de mult încât şi-e frică să te atingi de ecran ca să nu ţi se lipească degetele!

Şi pentru că „siropul” acesta trebuie exprimat, se naşte… 

Limbajul siropos

Este adevărat că în Proverbe 15:4 se spune că „Limba dulce este un pom de viaţă” dar tot în Proverbe 26:25 citim: „Când îţi vorbeşte cu glas dulce, nu-l crede…” Mă gândesc că limba nu ne-o schimbăm după circumstanţe. E una, cea pe care am educat-o aşa. Dar vorbirea? Nu am cunoştinţă să existe în altă limbă un corespondent al proverbului românesc „Limba dulce mult aduce”. O fi, pentru că nu cred că „mierea” limbajului e un apanaj stric românesc.
Ceea ce mă deranjează este pătrunderea acestui gen de limbaj şi în rândul credincioşilor. Citeam cu ceva timp în urmă pe un alt blog drag despre acel „Isusuţ cu faţă de şerbet” şi mă gândeam la acel „Dumniezău drăguţul” pe care îl auzi atât de des. Dar, dacă ar fi doar asta! Numai că, din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Din dorinţa de a nu „speria” lumea, au apărut predicatori care se folosesc de un limbaj atât de mieros când cheamă oamenii la pocăinţă încât mai-mai că ai crede că îi invită la un picnic cu Dumnezeu! Un Dumnezeu atât de bun, atât de dispus să închidă ochii la orice că ai zice că e un bunicuţ care-şi alintă şi răsfaţă nepoţeii. Şi chiar asta mă tem să nu se întâmple, adică să ajungem mai degrabă „nepoţi de Dumnezeu” decât copii.

Nu insist… ştiţi bine despre ce vorbesc. Dar mă întreb, totuşi, de unde 

Dulceţurile gratuite cu care „ne îndulcim” existenţa?

Poate pentru că viaţa nu ne prea răsfaţă, ne răsfăţăm singuri?
În general îmi plac animalele. Le iubesc. Am avut pisici (nu pisică) şi câini (nu câine). Pisicile m-au amuzat. Câinii m-au impresionat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu unii oameni. Unii mă amuză cu „guduratul” lor, alţii mă impresionează cu credincioşia lor. Dar… mă tem să nu dăm într-un soi de „diabet literar” continuând să scriem scrisori, sms-uri, mesaje offline, mesaje pe bloguri şi pe reţele de socializare, în care imagini ce se vor literare sunt înmuiate întâi serios în mierea unor metafore folosite pentru „a ne apropia sufleţelele unele de altele”. Şi tot practicând acest gen de „sirop literar” menit (?) să ne îndulcească existenţa… amară, nici nu ne dăm seama cum alunecăm încet-încet într-un soi de… 

Melancolie „blegoasă” 

Nu ştiu de ce privim melancolia ca pe ceva „drăguţ”! „E un melancolic” ne sună mai degrabă ca un compliment. DEX-ul  ne trimite spre ceva cu totul deosebit!
Da, putem fi melancolici în sensul de a fi trişti. Dar nu pot înţelege ca tristeţea să fie… aceea a unui bleg care priveşte consternat cum se topeşte drobul de sare de deasupra capului copilului!
Putem fi melancolici în sensul de visător, dar omul se mai şi trezeşte, nu doarme şi visează tot timpul!
Melancolia „blegoasă” e acea stare de spirit în care dincolo de imaginea frumoasă a frunzelor de toamnă care mor nu e decât mormântul, iarna, frigul şi lacrima, uitând că Dumnezeu „a inventat” şi primăvara! Evident, pot trăi un sentiment de tristeţe, de visare privind toamna (apropo, e anotimpul meu preferat!), dar de ce să fac toată viaţa mea o toamnă? 

M-am ferit să recurg la exemple prea mult. Şi, de fapt, m-am ferit să „mă întind” prea mult cu aceste gânduri. Dar sper că am provocat (în sensul bun al cuvântului) măcar câteva reconsiderări! Dar… nu-i aşa… iubiţeilor?

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Disperări, Mioritice, Pe gânduri, Zâmbet sau rictus?. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

20 de răspunsuri la Să ne lingem pe degete…

  1. Katia zice:

    Pana la urma pare ca noi suntem bunicutii care isi alinta nepotelul cu fetisoara de serbet, Dumnezeisor dragutul. Cred ca suntem putin cam relaxati, uneori, fata de Dumnezeu. Dar ne si amintim sa luam pozitia de drepti, mai ales cand suntem atentionati. Trebuie sa si veghem unii asupra altora.

    • marinelblaj zice:

      „Puţin cam relaxaţi”, Katia? Eşti îngăduitoare! Nu generalizez, dar priveşte puţin în jur şi încearcă să estimezi o proporţie…
      Da, trebuie să veghem unii asupra altora, dar ce-ar fi să începem prin a veghea întâi asupra noastră. Că de „băgători de vină” sub pretextul vegherii nu ducem lipsă!

  2. Katia zice:

    Sa veghem, sa veghem, eu nu zic sa nu veghem intai asupra noastra. Dar si un ochi aruncat din afara asupra noastra, poate ajuta. Numai sa vada cat de cat bine, ochiul acela, hm?

  3. Katia zice:


    Melancolico-blegosilor, asta sa ascultati cand va apuca. E thooper!
    Serios acum, ani de-a randul am avut o relatie de stransa traire cu blego-melancolia. Dar am venit in sud si mi-a mai trecut de cand cu soarele din belsug si marea care niveleaza simtirile.

  4. Mira zice:

    Imi place sa fiu alintata,sa alint la randul meu pe cei dragi ai mei ,dar cuvintele siropoase ma dezgusta…iar despre vorbitorii de la amvoane nu am auzit pana acum cuvinte mieroase si sper sa nici nu aud …ca nu-mi plac nici ilustratele la care se rade zgomotos in biserica.
    Toamna este si anotimpul meu preferat pentru ca iubesc tare mult culorile naturii si ma face putin melancolica…ma gandesc ca am un Tata Minunat care ma alinta cu asemenea frumuseti…

    • marinelblaj zice:

      Eh, femeia e facută să fie alintată, mângâiată… Rău e când începe să se alinte singură! Ce să zic de bărbaţii care fac asta!
      Nici melancolia nu e rea în sine. Numai să nu fie… blegoasă, cum spuneam! 🙂

  5. Emanuel zice:

    as putea sa spun ca e suficient sa ascult cintecelele usurele ce le cinta tinerii in biserica unde merg in prezent si sa imi simt gura incleiata si miinile lipicioase si singele naclait de zahar. problema mai grava mi se pare aici a fi limbajul siropos inserat/infiltrat/intarsiat in discursul teologic, spiritual, in relatia noastra cu Dumnezeu. e o tendinta de erotizare superflua. nu exista o fraza in vreo predica ce sa nu musteasca de sentimentalism ieftin, vreun vers din cantecelele preluate din spatiul occidental cam ususrel, vreo marturie, vreo carte pocaita si asa mai departe.
    totul imbibat de dulcegarii si nu de dulceturi.

  6. Emanuel zice:

    nu e generalizare in sine. ci e constatarea unei stari ce tinde sa se generalizeze. ca sa il parafrazez pe francois villon: „unde sunt dulceturile de altadata?”

  7. Emanuel zice:

    pai, eu le zic tuturor parerea mea si mai sunt si altii care o impartasesc. cit priveste cantecelele mi s-a reprosat ca sunt prea critic pentru virsta mea (adica 30 ani), ca ar trebui sa las tinerii sa isi faca lucrarea asa cum considera ei ca trebuie facuta. asa ca nu am mai zis nimic. doar nu mai asist la programul lor in biserica. vin direct la predica. e mai simplu asa.

    • marinelblaj zice:

      Ai numai grijă ca să nu fie o critică demolatoare, în rest… foarte bine!

      • Emanuel zice:

        iata un gand ce l-am intilnit in poemul dramatic „Brand” al lui H.Ibsen ieri seara: „nu stinge lampa mai nainte/de-a sti cum o aprinzi apoi/nu sterge vechile cuvinte/cat timp nu ai cuvinte noi!”. ce granita fragila!!!

  8. Emanuel zice:

    pai cum sa fie demolatoare cind atitudinea lor e demolatoare? eu cred ca e constructiva critica mea atita timp cit atrage atentia asupra unor aspecte sensibile care sunt pe muchia acelui „a fi in trend cu…”

  9. gh80iulian zice:

    vvaaaaaaaaaaaaaai! ce postare dragutza!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.