Ce aş…


Părinţii mei mi-au spus că şi-ar fi dorit foarte mult ca eu să fiu… fată, atunci când aşteptau venirea mea în lume (vremuri în care nu ştiai atât de devreme ce va fi…) ! Nu ştiu de ce…  Apoi, viaţa în comunism, în anumite condiţii specifice, mi-a frânt oarecum aripile pe care aş fi vrut să le folosesc. Acum, nu mai e nici măcar un reproş… e doar o constatare…       

          Am auzit de atâtea ori fraze de genul „Of, dacă aş fi ştiut, poate aş fi ales altfel!”, „Ce mi-ar fi plăcut să fiu…” ori „Dacă ar fi să mai pot alege o dată…”

          Pentru că şi astăzi am auzit un astfel de gând rostit, m-am simţit oarecum tulburat de întrebare. Oare ce aş fi preferat cu adevărat să fiu? Sau, dacă aş prefera să fi fost altfel, de ce? Dar… aş fi putut fi altfel? Avem nostalgia unui „alt” sau „altfel” de eu? Ce distanţă este între ce aş dori să fi fost şi ce aş fi putut să fiu?

Chiar aşa… ce am fi putut fi dacă n-am fi fost…?

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Pe gânduri, Uncategorized, Zâmbet sau rictus?. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

20 de răspunsuri la Ce aş…

  1. Katia zice:

    „ce am fi putut fi dacă n-am fi fost…?” Daca n-am fi fost deloc? Nu ar fi nimic de raspuns la intrebarea cu „deloc” la sfarsit.
    „ce am fi putut fi dacă n-am fi fost…?” Daca nu am fi fost ceea ce suntem? Sa fi fost actori. Sa fim de toate intr-unul singur. E foarte mare consumul de energie chiar si numai pentru crearea unui alt ego imaginar.
    Cursurile de actorie nu mi-au fost de ajutor sa aflu daca as fi fost mai fericita sa fi fost alta, sa fi facut alte alegeri… Dar mi-au creat conditiile potrivite sa aflu ca sunt prea serioasa ca sa pot profesa de-adevaratelea actoria.
    In schimb, internetul, blogosfera, m-a ajutat mult mai mult sa arat cum sunt, fara ajutorul imaginii mele fizice. Si daca pana acum mi-am dorit sa fiu alta – dorinta aceasta mi-a fost mod de viata, nu am putut glumi cu ea – acum am aflat putintel ca nu e chiar ata de rau sa fiu eu. Ca realul meu nu e tocmai cel mai negru punct in virtualul altora, nu stiu de unde mi se instapanise convingerea asta (sa sara psihologii sa explice!), si ca in sufletul unora se poate ajunge si fara sa fi trait in apropierea lor.

    • marinelblaj zice:

      Eu n-am făcut cursuri de actorie, dar se pare că un filon există. Asta mi-ar fi plăcut să fiu dacă n-aş fi fost ce sunt. Înţeleg bine treaba cu blogosfera. Totuşi, nu înţeleg de ce disocierea de imaginea fizică 😦
      Cel mai bun rău e să fii tu însuţi, la urma urmelor!

      • Katia zice:

        Nu vi s-a spus niciodata: „Nu esti ceea ce pari, nu esti ce pari a fi…”? Si sa nu intelegeti niciodata daca e de bine sau de rau, oricate intrebari ati pune ca sa aflati? Nimic. Niciun raspuns demn de luat in seama. Haide si da-i inteles nimicului. Pana m-am hotarat ca dintr-un nimic din asta sa-mi nasc linistea, fiecare cu surprizele lui. Foarte simplu.

      • marinelblaj zice:

        O, mi s-a spus de multe ori! Dar, de cele mai multe ori cei ce au spus-o şi-au dat seama că s-au înşelat. Şi asta a fost un răspuns. Târziu, dar a fost…
        Şi totuşi, ce am fi putut fi dacă n-am fi fost…? Evident, dacă n-am fi fost ce suntem! Nu ce aş fi vrut să fiu. Ce aş fi PUTUT fi…

      • Katia zice:

        Hehe, la intrebari de felul acesta se raspunde corect cu: „Mai bine sa stii decat sa poti.” 🙂

      • marinelblaj zice:

        Interesant! Unii nu ştiu doar să scrie, ştiu şi să… dribleze! 😀

      • Emanuel zice:

        postarea asta imi aminteste de un film foarte bun pe tema asta si anume „Mr. Nobody”.
        filmul asta mi-a dat de gandit, la fel de mult cum mi-a dat de gandit un poem al lui kavafis pe aceeasi tema: schimbarea decorului/a realitatii virtuale in care vrei sa locuiesti inseamna cel mult o prospetime care nu poate inlocui esenta a ceea ce esti, oriunde mergi, orice traiesti esti urmarit de esenta a ceea ce esti.

      • marinelblaj zice:

        Bine ai revenit, Em! Da, postarea asta ne poate aduce aminte de multe lucruri! Şi totuşi, eu voiam să pun accentul pe „ce am fi putut” în întrebarea din finalul postării!

  2. Emanuel zice:

    cred ca intrebarea astea nu ne poate duce decit spre o cunoastere de tip socratic. de ce crezi ca a inflorit virtualul atit de mult? am devenit socratici cu apucaturi odiseice.

    • marinelblaj zice:

      Interesantă idee… „socratici cu apucături odiseice”! De reţinut! Ah, nu cred că oamenii sunt conştienţi de asta în a explica înflorirea virtualului. Cel mult ca personajul lui Moliere cu gramatica lui…
      Şi totuşi… întrebarea rămâne!

  3. Katia zice:

    … ingeri! Sa nu-mi spuneti ca inspre aceasta idee incercati sa ne trimiteti.

    • marinelblaj zice:

      Nu, Katia, nu încerc să vă trimit spre nicio idee! Chiar voiam răspunsuri oneste şi, eventual, explicate. Uite, eu am răspuns mai sus cât se poate de sincer, cred că aş fi putut fi actor (acuma, deh, nu ştiu şi dacă ar fi fost ceva de capul lui!). O precizare: DOAR de teatru!

    • marinelblaj zice:

      Dar e interesantă ideea cu îngerii… Numai că n-o să fim, pentru noi e planificat mai mult!

      • Katia zice:

        In anumite momente imi pare rau pentru Hristos ca pentru fi-miu. Merita ceva mai mult decat pe noi. Cred ca-I crapa obrazul de rusine uneori.

      • marinelblaj zice:

        Şi da, şi nu! E adevărat, trist de adevărat că are de ce să sufere din cauza noastră, dar să-I fie ruşine? De ce? Adică, de ce Lui? Poate te voi tulbura afirmând că nu sunt de acord că merita ceva mai mult decât pe noi. El oricum merită totul şi are totul. Dar noi suntem cununa Creaţiei, Katia! A! Că noi, oamenii, cununa Creaţiei, ne batem joc, asta e cu totul altă, dureroasă, discuţie. Dacă El n-ar fi considerat că ne merită, n-ar fi mers până la Cruce! Atât de mare este dragostea Lui, încât poate să treacă până şi dincolo de ce credem noi că merităm!

      • Katia zice:

        Da, da stiu suntem cununa creatiei, nu-mi trece prin cap sa acuz pe cineva pentru faptul ca existam, Doamne fereste! (desi uneori ma intreb cum ar fi fost daca daunele bilaterale s-ar fi incheiat odata cu crearea luminii), ne iubeste, ne mantuieste, dar eu tot nu-L inteleg. Oare El nu-si intoarce scarbit capul cand i se anunta (de)caderea noastra? Sa ne imaginam ca realitatea se mosteneste, asa cum se mosteneste predispozitia spre anumite boli, predispozitia spre anumite pacate… va imaginati cam de cate ori a avut de ascultat acelasi mesaj al parasului nostru si al fratilor nostri? In locul Lui as fi ajuns mult mai repede la amin, dar nu din graba.

  4. Emanuel zice:

    a gandi ca lui Cristos ii e rusine cu noi e o apucatura absolut sentimentala si oarecum in nota cu afirmatia aproape aroganta: „eu sunt cel mai pacatos dintre pacatosi”. cred ca ar trebui sa pastram o distanta critica in a imagina astfel de situatii. El este creatorul, ne-a creat pentru un motiv anume pe care noi il intuim il presupunem iar scriptura doar il numeste. pe mine sincer nu ma mai atrage atit de mult motivul, vreau doar sa ma bucur de tot ce imi ofera El.
    in fond raminem chiar si dupa cadere coroana creatiei, virful icebergului.

    • Katia zice:

      Apucaturi din astea sentimentale am cu duiumul. Crezi ca mai am scapare? Zi-mi tu, pari mai Creat decat mine.

  5. gh80iulian zice:

    „cat as vrea
    de-as putea sa vreau
    ce-as putea sa vreau
    de-as putea.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.