ÎNCHINAREA, PRICINĂ DE… ÎNVRĂJBIRE? (IV)


2. Închinarea adevărată este în duh şi adevăr! 

Cu alte cuvinte, trebuie să avem în vedere înlăturarea ignoranţei atunci când vorbim despre închinare. Nu ştiu câtă lume va fi înţeles ce înseamnă această închinare „în duh”. O primă dovadă a neclarităţilor în privinţa înţelegerii acestei sintagme este aplecarea excesivă asupra formelor închinării, eludându-se fondul care generează forma. Suntem prea încredinţaţi că atitudinea închinătorului, dacă se conformează unei forme deduse din învăţăturile biblice, este garanţia autenticităţii. Dar, oare nu tocmai de aceea alătură Domnul cuvintele „duh şi adevăr”? 

Scriam în precedentul articol despre relaţia formă-fond. Aducând în discuţie acum sintagma „duh şi adevăr” aş vrea să ne limpezim puţin această relaţie. Într-un fel, acel „în duh” reflectă fondul, iar „în adevăr” este o modalitate de evaluare a formei. Să explic puţin… Eu văd acel „în adevăr” ca pe acel „ambalaj” corect al darului „din duh”. Ambalaje pot fi multe, unele chiar foarte atrăgătoare. Dar unul singur e cel potrivit! Imaginaţi-vă un cadou împachetat… într-o blană de vulpe argintie! Nu e blana aceea valoroasă? Dar e potrivită? (Iertaţi exagerarea!)
Scriind despre relaţia fond-formă atrăgeam atenţia asupra faptului că „fondul” este în fapt atitudinea inimii în tot ceea ce înseamnă închinarea mea. Închinare care nu are doar aspecte exterioare şi care, mai mult, pleacă de la aspecte, exprimări interioare. Şi mai scriam că relaţia forma este întotdeauna expresia fondului. Poate părea contrariant, dar asta doar pentru că plecăm de la premisa unui fond „corect” şi a unei forme „corecte”. Uităm însă posibilitatea aparenţelor!
Poate că cea mai buna ilustrare a acestei sintagme „duh şi adevăr” o gasim în relatarea discuţiei dintre Domnul Isus şi femeia samariteancă. În mod ciudat, majoritatea se întreabă de ce cu samariteanca discută Isus. Poate că ar fi mai bine să ne întrebăm de ce găseşte de cuviinţă Ioan să relateze întâmplarea şi discuţia! Dar, încercând să răspund la întrebarea de ce tocmai cu samariteanca discuta Isus această problemă, personal cred că acest fapt atrage atenţia exact asupra a ceea ce este esenţial în actul închinării. Samaritenii, asemeni altora, practicau o religie care se limita la forme (locuri, ritualuri etc). Isus atrăgea atenţia că închinarea nu constă în felul în care îmi arăt atitudinea cât constă în inima cu care trăiesc această atitudine. Când psalmistul spune: „Mă bucur când mi se zice „Haidem la Casa Domnului!”, accentul nu cred că este pe „haidem”, ci pe „mă bucur”, şi bucuria aceasta există înainte de a ajunge la locul închinării!
Se poate discuta mult pe tema acestei relaţii duh-adevăr. Şi se poate ajunge şi la concluzii dintre cele mai variate. Dar… Isus a spus un singur lucru: „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”.
Poate că, dincolo de considerentele mele, ar fi mai bine să ne aplecăm puţin la ceea ce spunea Traian Dorz pe marginea acestui subiect. Merită meditat! 

Duhul este miezul, Adevărul este coaja.
Duhul este conţinutul duhovnicesc lăuntric, Adevărul este forma concretă.
Duhul este credinţa, Adevărul este învăţătura.
Duhul este puterea, Adevărul este Cuvântul prin care lucrează această putere şi se împarte.
Duhul lucrează asupra inimii şi simţămintelor, Adevărul lucrează asupra minţii, a raţiunii… Aceasta este lucrarea desăvârşită…
Duhul este izvorul, iar Adevărul este albia pe care curge, ordonat şi folositor…
Căci cine are cu adevărat Duhul Domnului, acela va şi umbla în Adevăr, adică în învăţătura sănătoasă…
De aceea, suflete dragă, fii băgător de seamă că nu ajunge numai să aibă cineva o râvnă puternică şi un duh aprins, ci este foarte important dacă şi învăţătura lui este cea sănătoasă, dovedită prin veacuri de vieţuire şi prin roade de sfinţenie, din trecut şi până astăzi.
Căci Duhul se păstrează prin Adevăr, după cum Adevărul devine rodnic şi aprins prin Duhul…
Închinarea numai cu duhul e dezordine, închinarea numai cu mintea este gheaţă.
Închinătorii pe care îi doreşte Dumnezeu au o închinare deplină: şi cu duhul, şi cu mintea (1 Cor. 14, 15).
Faptele numai din duh sunt greşeli grave, adeseori, cele numai din minte sunt calcule şi aranjamente…
Nici credincioşi numai de inimă, dar nici credincioşi numai de minte. Ci credincioşi de amândouă doreşte Dumnezeu.
Nu numai o inimă aprinsă de credinţă să aibă un slujitor al lui Dumnezeu, ci şi o minte luminată de Adevăr… (sublinierile îmi aparţin) 

Mai este nevoie să adăugăm ceva? Poate doar că adevărul este acelaşi şi astăzi, indiferent dacă este exprimat în română, engleză, chineză sau orice altă limbă, în muzica tradiţională, clasică sau contemporană, în poezia care „a găsit” sau în cea care „caută” încă, în răspunsuri sau în întrebări… Important este să fie adevărul care vine de la Adevărul !

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Biserica, Disperări, Muzichie, Pe gânduri, Sare... amară. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la ÎNCHINAREA, PRICINĂ DE… ÎNVRĂJBIRE? (IV)

  1. Katia zice:

    Pentru mine personal e foarte ajutator articolul in intregime, dar cred ca celor nu prea familiarizati cu notiunea de duh, ar parea putin abstract. Imi dati voie sa va spun ce inteleg eu prin duhul din expresia in „duh si-n adevar”.? Duh avem fiecare, e suflarea de viata pe care ne-a dat-o Dumnezeu si care in momentul mortii noastre se va intoarce la Dumnezeu. Nu e vorba de suflet, sufletul meu sunt eu. Duhul e partea din Dumnezeu care locuieste langa suflet, e constiinta, zic. Duhul e cel care sta de veghea sufletului incercand sa-l pastreze pe calea Vietii. Sufletul omului e un ceva foarte vulnerabil si foarte usor de influentat. Poate fi sedus si furat de duhuri straine, poate fi indepartat de focarul Duhului Lui Dumnezeu langa care ar trebui sa arda ca sa nu-si piarda viata. Adevarul e unul singur si e Hristos. De ce scrieti adevar si Adevar? Daca fiecare ne inchinam duhul nostru adevarului, sau de-adevaratelea, adica sa lasam duhul sa se exprime si sa ne supunem indemnurilor pe care ni le da, sa nu-l lasam doar la nivel de constiinta, ci sa-l lasam sa transpara faptic, ce se intampla atunci? Dam duhului un trup in asa fel incat sa-l poata vedea si lumea. Totodata, apropiindu-ne de adevar, ne apropiem si de duhul celorlalti, nu? Apropiindu-ne de Hristos, neaparat o sa ne apropiem si unii de ceilalti. Faptele noastre vor semana intre ele sau chiar vor fi identice. Ii dam un trup Lui Hristos si Il aratam lumii. Degeaba se inchina cineva in duhul lui, daca in viata lui nu se vede o adevarata schimbare. Cred ca si ochii celorlalti trebuie sa vada cat de viu e duhul. Cum altfel? Ochii cu „raze X” nu sunt la indemana oricui, trebuiesc capatati.

    • marinelblaj zice:

      Katia, mulţumesc mult pentru punctul tău de vedere. Trebuie să accept ideea că abstractul era inevitabil. Ce să fac, doar n-o să scriu o carte!
      Scriu adevăr şi Adevăr pentru că eu vad una ca fiind forma şi alta esenţa din care izvorăşte forma (sau ar trebui! Dar şi aici e o întreagă discuţie…) „El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat…” Întrebarea mea este dacă are cineva Duhul deplin şi tot timpul!
      Oricum, seria aceasta de articole intenţionează să fie doar o provocare la gândire. Şi, iată, mă bucur că pentru tine chiar a funcţionat! Ştii, sunt oameni care citesc şi gândesc, oameni care doar citesc, oameni care doar gândesc şi… cei de care… mă cam tem! 🙂

  2. Katia zice:

    Astea-s ganduri scoase „de la naftalina”, in ultimii 20 de ani nu am reusit sa mi le schimb, nici macar sa le imbunatatesc. Doar se improspateaza uneori. Si acum ca spuneti despre Duh si deplinul Sau, cred ca putem ajunge plini de Duh, daca tindem intr-acolo. Cu Duhul pe care il avem „din oficiu” cu noi, putem doar supravietui. Tinzand spre o plinatate a Duhului putem trai chiar si din viata aceasta ca adevarati fii de rege. Putem stapani peste noi in primul rand si apoi peste duhuri si duhulete care incearca mereu sa preia controlul fiintei noastre. „Tot timpul”, ce vrea sa insemne „tot timpul”? Ce timp avem la dispozitie ca sa stiu despre care „tot” vorbim. Suntem noi si clipa, simbol al vesniciei. Clipa buna sau clipa rea, vesnicia cu Dumnezeu sau moartea = despartioarea de Dumnezeu. Clipa, insa, isi aroga drepturi de vesnicie. Devine mandra clipa! Si incearca sa domine, sa ne faca sa uitam ca dincolo de ea se intinde vesnicia. Astfel, clipa devine un instrument prin care cel rau ne manipuleaza cu scopul de a ne departa de Dumnezeu. Sau poate deveni salvatoare, mantuitoare ca pentru talharul de pe cruce sau pentru cei care au murit doar pronuntand numele Domnului, neavand nici cea mai vaga idee Cine E Domnul. Sta in puterea noastra sa dam clipei ceea ce ii apartinea de drept: sa alegem Binele. Cred ca asta inseamna plinatatea duhului in tot timpul.

    • marinelblaj zice:

      Nu-i bai că-s „de la naftalină”! 🙂 Vei vedea că, la fel cum se întâmplă cu vinul, vechimea nu deteriorează doar. Depinde şi de locul unde le-ai ţinut „la naftalină”. Că şi vinul se poate transforma în oţet, nu doar în acea „ambrozie”…
      „Tinzand spre o plinatate a Duhului putem trai chiar si din viata aceasta ca adevarati fii de rege”. Da, numai că prea adesea rămânem doar la stadiul de… „tinzând”. De aceea vorbesc eu despre „tot timpul”…
      Da, e foarte frumoasă ideea cu „mândra clipă” şi mi-a plăcut felul în care ai explicat-o! Realitatea este însă uneori atât de prozaică încât numai „disperaţi idealişti” ca noi mai trăiesc cu iluzia folosirii întotdeauna în mod corect a puterii clipei. De aceea n-avem parte de plinătatea Duhului… „tot timpul”. Ca Pavel, suntem înlăuntrul nostru într-o permanentă luptă. Şi, cum spunea Voltaire, dureros e ca în lupta asta noi suntem în ambele tabere!
      Şi oare alegem întotdeauna Binele? Să fim oneşti atunci când răspundem e un prim semn că avem puterea de a alege Binele, numai că nu ne folosim de această putere în orice… clipă!
      Of, clipa despre care Cioran spunea că „fiecare e o groapă insuficient de adâncă”… În care ne scufundăm încet până îi dăm valoarea de veşnicie…

      • Katia zice:

        Asa, foarte frumoasa trecerea spre ce se intampla in fapt. Si eu asta voiam sa spun: ce frumos mai discutam noi spiritual si psihologic si filozofic si pe toate partile. Dar despre trup de ce nu vorbim? Pana una alta, in trup am fost trimisi, nu? De ce? De ce a fost nevoie de o intoarcere, o venire a noastra in trup? Chiar nu ne puteam mantui altfel?
        Puterea clipei daca o detineam prin noi insine, nu ar mai fi fost nevoie de Har. Noi tindem, e adevarat, dar implinirea numai in Har se poate afla. Fiecare suntem datori sa ne crestem puterea, straduinta e a noastra, dar implinirea vine numai prin Har si se gaseste numai in Har. Astfel ajungem completi, sfinti, plini de Duhul, in fata Lui Dumnezeu. Fara Har, am fi trait doar o zbatere fara mangaiere si speranta de implinire, de desavarsire. Sunt convinsa ca Dumnezeu stie ce ne poate capul din start. Noi nu stim. Noi si ceilalti martori vazuti si nevazuti nu stim cine suntem. Noi avem nevoie sa aflam spre ce tindem, trebuie sa ne aratam noua insine intai cine suntem si de partea cui ne situam in acest razboi incheiat. Desigur ca nu alegem totdeauna Binele. Dar si prin faptul ca Dumnezeu ne lasa sa alegem raul si ca din rau El face bine si ne arata ca toate lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, e o dovada de dragoste foarte convingatoare.
        Experienta cea mai tragica in viata crestinului, e cea in care simte si este convins ca Dumnezeu l-a parasit. Poate ca nu l-a parasit intr-adevar, dar daca omul asta simte si-l doare, ii este egal daca vii cu teorii moarte momentan. Poate ca totusi Dumnezeu chiar l-a parasit, si pe Isus l-a parasit exact cand era mai greu: pe cruce. Poate ca e nevoie sa ne reamintim uneori ce pretioasa e credinta, ce forzza e si cata viata ne ofera.

      • marinelblaj zice:

        Puţine adăugiri aş avea de făcut la frumosul tău comentariu. Poate doar ideea cu părăsirea… Te-ai gândit vreodată că părăsirea aceasta poate să fie doar ca să vedem cine şi ce suntem fără El? Şi că abia atunci înţelegem şi ce este credinţa şi mai ales Harul!

      • Katia zice:

        Da, doare foarte rau tot procesul, dar daca ajuta sa ni se intareasca credinta… cine se poate impotrivi… 🙂

      • marinelblaj zice:

        Cine şi mai ales de ce? Dar… ce uşor e să afirmăm!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.