De cale lungă…


O foarte bună prietenă îmi trimitea zilele acestea câteva compoziţii proprii (pe care sper să le pot găzdui cândva, cu permisiunea ei). Spre marea mea suprindere, una dintre ele folosea ca text (şi pretext) o poezie scrisă cu mulţi, mulţi ani în urmă, şi pe care nici nu-mi mai amintesc când i-am arătat-o (având în vedere activitatea ei literară bogată!)… Deşi spuneam într-o postare anterioară că nu prea îmi face plăcere să „scormonesc” în trecut, iată că această întâmplare mă îndeamnă să împărtăşesc nişte gânduri care, ciudat, par să redevină actuale peste timp…

De cale lungă…

Hai mai aproape – sau singur mă-ndemn
cu drumurile care-mi fac cu ochiul semn –
Eternă poveste să speri în ceva
sau în lipsă de ceva în Altcineva…
Cum nu mă sperii încă de cuvinte ?
Cum nu le pun în lanţuri de-acum înainte ? 

… şi timpul e şchiop pe mormintele serii
pe care un greier dă glas Învierii… 

E-atâta linişte când drumurile vorbesc
– linişte-n mine – şi nu ostenesc,
doar aripile de-aici dacă n-ar depăşi
visele, şi m-aş odihni…
M-aş odihni undeva, deoparte,
ascunzându-mi tăcerea în câte o carte
mâncată de carii ascunşi după grindă
sau venind flămânzi din spaţii de-oglindă… 

Pesemne avem încă frică de trupuri
şi, fără să vrem, preschimbate în ruguri,
mai cedăm câte unul din visele noastre
pentru iluzoriile păsări albastre… 
Timpul să tacă, el ştie prea bine
cum, în tăcere, să treacă prin mine
să-mi lase uitarea, să meargă-napoi
la vremea când încă „eu” eram „doi”… 

… destul cu plânsul, mai daţi-mi o carte,
să las drumul, singur să stau deoparte,
pe-un uscat mărăcine, inutil răstignit,
să-i spun călătorului de drumul pornit… 

(1980)

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Disperări, Pe gânduri, Picături, Poeme, Reluări, Sare... amară. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la De cale lungă…

  1. E atat de bogata poezia asta…

  2. marinelblaj zice:

    Săracu’ autor… 😀

  3. 1980… nici nu existam pe-atunci… si mama era inca fata… 😀

  4. Mira zice:

    O poezie profunda…

  5. marinelblaj zice:

    Mulţumesc, Mira. Când mă gândesc ce tânăr eram atunci, chiar că e un compliment!

  6. A.Dama zice:

    Cel mai puternic reacționez acum la „frica de trupuri”, când cedăm visele-ruguri. Mai ales că ai vorbit și de frica de frică.
    Îmi vine să mă uit bine în oglindă. Față în față. Și să nu văd propriul chip. Ci doar ce vede El în mine…
    Uite că după multă vreme ai găsit iar pâinea aruncată pe ape! 🙂

  7. emil zice:

    2 versuri dense mi-au atras atentia:
    „E-atâta linişte când drumurile vorbesc
    – linişte-n mine – şi nu ostenesc,”
    pentru ca am regasit in ele exact starea si atmosfera din timpul alergarilor mele de 42 km.

  8. Pingback: În urbea de la cap de ţară… | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.