ÎNCHINAREA, PRICINĂ DE… ÎNVRĂJBIRE? (II)

 Contnuare de AICI.

           Aşa cum încercam să transmit în articolul introductiv, nu am pretenţia că deţin adevărul în întregul său. Dar am pretenţia şi dorinţa de a-l înţelege aşa cum l-a intenţionat Cel care îl deţine. Pot încerca, şi voi face acest lucru, să creionez câteva direcţii spre care să ne îndreptăm atenţia, şi de aceea, în „călătoria” aceasta aş prefera şi aş dori să nu fiu singur. Pot fi provocativ. Cu siguranţă că voi fi imperfect. Dar, la fel de sigur este că sunt sincer în căutarea răspunsurilor. Mai multele mele intervenţii în cadrul discuţiilor pe marginea subiectului închinării dovedesc măcar lipsa indiferenţei, dacă nu şi dorinţa de înţelegere! 

          Aş vrea să pornim de la câteva (doar câteva!) premise pe care să încercăm să le definim ceva mai clar decât la nivelul unor… lozinci.

          1. Dumnezeu este Dumnezeu! Nu suntem noi dumnezei! În consecinţă, nu suntem noi cei care stabilim ce Îi place Lui şi ce nu! Putem eventual presupune, dar şi aceasta este o acţiune riscantă, nu fiindcă Dumnezeu nu ar fi limpede în ceea ce aşteaptă şi pretinde de la noi, ci pentru că ne-a lăsat libertatea de a interpreta şi de a alege. Din nefericire pentru noi, această libertate este manipulativă şi manipulată! De aceea cred că ar trebui ca în primul rând să înţelegem mai mult şi să presupunem mai puţin, dar ar fi de dorit o înţelegere care să Îl aibă pe El în vedere, fiindcă presupunerile sunt mai degrabă predispuse să pună în centrul atenţiei propria noastră persoană şi viziune.

          2. Închinarea adevărată este în duh şi adevăr! Cu alte cuvinte, trebuie să avem în vedere înlăturarea ignoranţei atunci când vorbim despre închinare. Nu ştiu câtă lume va fi înţeles ce înseamnă această închinare „în duh”. O primă dovadă a neclarităţilor în privinţa înţelegerii acestei sintagme este aplecarea excesivă asupra formelor închinării, eludându-se fondul care generează forma. Suntem prea încredinţaţi că atitudinea închinătorului, dacă se conformează unei forme deduse din învăţăturile biblice, este garanţia autenticităţii. Dar, oare nu tocmai de aceea alătură Domnul cuvintele „duh şi adevăr”?

          3. Pentru că închinarea este în duh, ea nu se poate limita la automatisme, la aspecte exterioare, ritualice. Chiar dacă plecăm de la ideea că adevărata închinare este o „întâlnire” a duhului nostru cu Duhul lui Dumnezeu, nu putem omite faptul că duhurile noastre diferă în formele de manifestare. Cu alte cuvinte, chiar dacă fondul este unic în aşteptarea pe care o are Dumnezeu de la oameni, „partiturile” pot să difere. O comparaţie ar putea fi făcută cu o orchestră. Toate instrumentele sunt menite a cânta aceeaşi piesă, dar fiecare are partitura proprie, sunetul propriu, care se subscriu partiturii generale. Felul în care aceste instrumente se armonizează în scopul unui „întreg” face ca piesa să fie ceea ce a intenţionat autorul. Dar, la o interpretare cu adevărat în spiritul creatorului nu se ajunge prin simpla corectitudine a respectării partiturilor individuale ale fiecărui instrument. Marile orchestre sunt cele în cadrul cărora înstrumentiştii înţeleg piesa în întregul ei, astfel reuşind să dea interpretării personale acea simţire ce se adaugă corectitudinii. Altfel spus, „ştiu ce cânt”, nu doar „cânt ce ştiu” (chiar dacă o fac foarte bine!).

          4. Închinarea este permanentă. Viaţa, în întregul ei este o închinare, dar se pare că acest lucru, deşi oarecum recunoscut, nu este înţeles şi în ceea ce priveşte efectul pe care îl are asupra formei pe care aceasta o ia atunci când ne adunăm, când facem „suma” închinărilor noastre zilnice în cadrul închinării liturgice. Dacă eu nu înţeleg felul în care întreaga mea viaţă, cu toate activităţile ei, trebuie să fie o închinare plăcută în ochii lui Dumnezeu, este de presupus ca închinarea liturgică să nu mai ajungă să fie acea piesă minunată pe care o aşteaptă Dumnezeu, ci o sumă de „sunete”. Închinarea liturgică nu este, totuşi, un „jam session” în care aflăm în locul adunării noastre ce anume vom „interpreta”!

          5. Închinarea este generală. Nu pot exista închinători şi… spectatori. Da, pot exista persoane care conduc închinarea, după cum pot exista şi oameni neimplicaţi în actul închinării pentru că aşa aleg, dar după cum Moise a condus poporul spre Canaan umblând împreună cu poporul, nu explorând de unul singur, ca un „cercetaş”, drumul până acolo în timp ce poporul aştepta „viza” de intrare şi „green card-ul” undeva într-o tabără, tot aşa şi liderul închinării, fie el păstor, grup de laudă etc, este într-o dorită simbioză cu închinătorii… Şi dacă tot am făcut această trimitere, vom observa că Dumnezeu este în egală măsură preocupat atât de conducerea lui Moise cât şi de implicarea poporului în înţelegerea sensului şi scopului acestei conduceri.

          6. Închinarea are un scop clar şi bine stabilit. Este lauda, proslăvirea, supunerea, mulţumirea, recunoştinţa la adresa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, deşi, având în vedere scopul, închinătorii trebuie să aducă totul la un nivel cât mai ridicat, acest lucru nu are în vedere aspectul tehnic, cel care ne preocupă cu atâta înverşunare, cât are în vedere „patul germinativ” din care se ridică „planta” şi sănătatea acesteia în scopul pentru care a fost cultivată.

          7. Închinarea nu ne este destinată, dar ne este de folos. Foarte pe scurt. Nu nouă trebuie să ne placă forma închinării, dar şi nouă trebuie să ajungă să ne placă rezultatul ei! Mai ales în ceea ce priveşte conţinutul şi efectele ei! Cu cât plec de la închinarea în comun mai încântat şi mai puţin motivat, cu atât sunt şanse ca închinarea să fi avut o formă, fie ea şi excelentă, dar un fond nedefinit şi, implicit, nerealizat.

(va urma)