„Da, omul umblă ca o umbră, se frământă degeaba, strânge la comori, şi nu ştie cine le va lua. Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu? În Tine îmi este nădejdea” (Psalmul 39:6-7)
Probabil că nu sunt singurul căruia i se întâmplă să i se pară ciudate anumite cuvinte. Sonoritatea unora îmi creează adeseori sentimente în loc de înţelesuri…
Încă de mic, auzindu-mi părinţii vorbind despre „nădejde”, aveam sentimentul a ceva rău. Ciudat, nu? Mai ales că, mic fiind, nu puteam pricepe contextul în care era folosit acest cuvânt, pentru ca acest context să mă poată influenţa. De ce oare?
Evident, timpul a trecut şi sensul cuvântului a prins contur în mintea mea. Şi totuşi…
Citind recent despre mai multe întâmplări dramatice sau de-a dreptul tragice, precum şi comentariile care au urmat, m-am întrebat dacă nu cumva toată problema noastră, a oamenilor, este de fapt o problemă de… nădejde. Mai precis, de neînţelegere a ei. De unde, inevitabil, deznădejdea… Deznădejdea nădejdii neînţelese…
cetatea de piatră 