Am obosit…


          Sunt obosit… E trist să spun acest lucru, dar a trebuit să constat şi eu, ca mulţi alţii, că sunt multe bătălii la sfârşitul cărora victoria e una à la Pirrus. Nu pot nici măcar să mă mândresc că am purtat prea multe bătălii deschise. De cele mai multe ori am preferat tactica “de gherillă”, uneori fiindcă eram conştient că eroii „morţi” nu sunt întotdeauna de folos şi nici măcar nu-şi aminteşte întotdeauna lumea ce au vrut, nemaivorbind că nici nu credeam să am vreodată “stofă” de erou, alteori fiindcă adversarii erau ca în jocurile play-station, cu prea multe vieţi şi, trebuie să recunosc, n-am fost prea adesea un erou în adevăratul sens al cuvântului… Dar… am obosit luptând împotriva mentalităţilor retrograde şi a prostiei ridicate la rang de virtute, pentru ca acum să trăiesc zile în care acestea să fie condiţii sine qua non ale succesului, am obosit să îndrept mereu degetul împotriva imposturii pentru ca acum să ajung să mă zbat disperat în vâltoarea acestei imposturi care inundă nu doar ţara, ci întreaga lume, am obosit… am obosit să zâmbesc a speranţă când deznădejdea îmi dădea târcoale şi eu încercam să o ignor, am obosit să gândesc vorbe de duh care, izbindu-se de urechi de tablă şi de creiere de şpan, să-şi dea duhul, inutile efemeride… am obosit să fiu fraier şi prost, în vreme ce alţii erau “isteţi”, să lupt în primul rând cu mine însumi pentru a fi onest, ca să aibă alţii ce călca în picioare pentru a se înălţa să priveasca dincolo de ziduri, am obosit să tac atunci când trebuia să vorbesc şi nu eram sigur că e bine, sau să vorbesc atunci când sigur ar fi trebuit să tac… am obosit…
Mi-am dorit să fiu o salvare pentru mulţi şi… n-am reuşit decât să fiu o “ambulanţă” dotată necorespunzător, nu fiindcă dorinţa nu s-a ridicat întotdeauna la nivelul putinţei, ci din cauza nerăbdării de a vedea miracolul “vindecării” mai repede decât o prescriu manualele “paramedicale”… pentru că dragostea a fost aproape mereu mai puternică decât raţiunea şi raţiunea aproape întotdeauna decalată tragic faţă de contemporan. Am luptat cu disperare să evit “groapa”, ignorând cu naivitate “groparii” de meserie, crezând cu aceeaşi naivitate că nu orice melodie poate fi transpusă într-o partitură pentru fanfară, că nu orice poezie poate fi transformată într-un epitaf şi că nu orice floare se potriveşte într-o coroană mortuară… Dar… am crezut…
Este, cu siguranţă, unul dintre puţinele lucruri pe care nu mi le reproşez… Şi mă întreb, ce-ar fi fost lumea aceasta fără Dumnezeu? … dar ar fi fost?

          Am pierdut pe drum mulţi adversari… alţii au rămas, nu fiindcă nu i-am ştiut, ci pentru că nu i-am putut învinge, purtând bătăliile decisive cu ei, cu naivitate, singur… Dar am pierdut şi mulţi oameni apropiaţi… Unii au plecat de bunăvoie, sătui poate de bătălii în urma cărora câştigul nu putea fi contabilizat, pe alţii mi i-am îndepărtat tocmai cu idealismul naiv al ţelurilor, dar… mi-a rămas alături „garda pretoriană” a familiei… Lor nu le mulţumesc, tocmai pentru a nu le fura bruma de “eroism”. Îi mulţumesc însă lui Dumnezeu mereu, pentru că mi i-a dat alături…
Şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru cei care încă mai cred, asemeni mie, parafrazându-l pe Napoleon, că nimic nu e imposibil alături de Dumnezeu…

Am obosit… dar n-am sfârşit!

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Disperări, Pe gânduri, Sare... amară, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la Am obosit…

  1. L.I. zice:

    imi place cum ai spus aici: „Mi-am dorit să fiu o salvare pentru mulţi şi… n-am reuşit decât să fiu o “ambulanţă” dotată necorespunzător…”. 🙂
    daca nu sunt prea indiscreta, din ce cauza ai pierdut si oameni apropiati? ce teluri stupide a(vea)i?

  2. gh80iulian zice:

    dar,totusi nu e mai bine sa fii obosit si invins de partea corecta a baricadei,decat odihnit si invingator in tabara „celor-multi”?stiu ca poate inca nu am suferit destule infrangeri(nici macar nu am purtat destule batalii-in unele din cele insiruite de dvs. m-as inrola si eu voluntar),dar sper sa mor ramanand fidel crezului ca e mai bine sa traiesti cu regretul de anu fi reusit decat cu amaraciunea ca nu ai incercat

    • marinelblaj zice:

      Să te ajute Domnul să rămâi fidel! Îmi place cum ai formulat „e mai bine sa traiesti cu regretul de a nu fi reusit decat cu amaraciunea ca nu ai incercat”. Asa am gândit toată viaţa şi… nu-mi pare rău!

  3. strongindependentwoman zice:

    Stii ce am descoperit, Marinel? Azi-dimineata am descoperit asta… A te ridica din pat in diminetile cand esti epuizat (nu doar obosit… ci stors de vlaga…) e o optiune. Optiune. Nu exista nimic in lumea asta sa ma scoata din pat dimineata sau sa ma puna sa lucrez, decat optiunea mea personala. A persevera in a face bine in ciuda palmelor, e aceeasi optiune, altfel imbracata.

  4. Mira zice:

    Dezamagita de multe ori ,obosita dar nu invinsa….mereu ‘nainte si vei invinge,mereu ‘nainte ,nu dispera,te-ncurajaza ,mergi in lunina,vei intelege de ce-i asa.Frumoasa cantare care ma intareste si doresc sa te intareasca si pe tine.

  5. Emanuel zice:

    ….pentru un maratonist oboseala poate fi primul semn ca se supra-antreneaza sau poate fi momentul de la care trebuie sa mai scada kilometrajul tocmai pentru a-si permite pe fondul de oboseala sa isi recapete fortele. un maraton inseamna performanta pe fond de oboseala. desi esti rupt de oboseala totusi esti mai odihnit decit un om obisnuit din toate punctele de vedere.
    dincolo de experienta mea personala in materie de maratoane (montane si de sosea), cred ca pot folosi metafora asta: sa obosesti inseamna sa ajungi pina la limita limitelor tale, si numai ajungind in punctul asta poti sa incepi sa te odihnesti activ reducind kilometrajul pina la maraton. de asta am o slabiciune pentru Pavel: i-a placut alergarea. Domnul Isus a fost un atlet al mersului pe jos. Pavel la fel. daca stau bine sa ma gindesc majoritatea filosofilor antici au fost atleti. si-au testat oboseala pe mai multe planuri.
    oboseala este buna…pentru ca e o limita atinsa…

    • marinelblaj zice:

      Da, Emanuel, numai că unii confundă limita cu oboseala, adică ajung să creadă, ajungând la anumite limite (cum ar fi limita răbdarii), că sunt obosiţi!
      Bună comparaţia cu maratonul, dar ştii şi tu ce păţesc cei ce se avântă în primii kilometri ca şi când ar fi vorba de o cursă mai scurtă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.