Am obosit…

          Sunt obosit… E trist să spun acest lucru, dar a trebuit să constat şi eu, ca mulţi alţii, că sunt multe bătălii la sfârşitul cărora victoria e una à la Pirrus. Nu pot nici măcar să mă mândresc că am purtat prea multe bătălii deschise. De cele mai multe ori am preferat tactica “de gherillă”, uneori fiindcă eram conştient că eroii „morţi” nu sunt întotdeauna de folos şi nici măcar nu-şi aminteşte întotdeauna lumea ce au vrut, nemaivorbind că nici nu credeam să am vreodată “stofă” de erou, alteori fiindcă adversarii erau ca în jocurile play-station, cu prea multe vieţi şi, trebuie să recunosc, n-am fost prea adesea un erou în adevăratul sens al cuvântului… Dar… am obosit luptând împotriva mentalităţilor retrograde şi a prostiei ridicate la rang de virtute, pentru ca acum să trăiesc zile în care acestea să fie condiţii sine qua non ale succesului, am obosit să îndrept mereu degetul împotriva imposturii pentru ca acum să ajung să mă zbat disperat în vâltoarea acestei imposturi care inundă nu doar ţara, ci întreaga lume, am obosit… am obosit să zâmbesc a speranţă când deznădejdea îmi dădea târcoale şi eu încercam să o ignor, am obosit să gândesc vorbe de duh care, izbindu-se de urechi de tablă şi de creiere de şpan, să-şi dea duhul, inutile efemeride… am obosit să fiu fraier şi prost, în vreme ce alţii erau “isteţi”, să lupt în primul rând cu mine însumi pentru a fi onest, ca să aibă alţii ce călca în picioare pentru a se înălţa să priveasca dincolo de ziduri, am obosit să tac atunci când trebuia să vorbesc şi nu eram sigur că e bine, sau să vorbesc atunci când sigur ar fi trebuit să tac… am obosit…
Mi-am dorit să fiu o salvare pentru mulţi şi… n-am reuşit decât să fiu o “ambulanţă” dotată necorespunzător, nu fiindcă dorinţa nu s-a ridicat întotdeauna la nivelul putinţei, ci din cauza nerăbdării de a vedea miracolul “vindecării” mai repede decât o prescriu manualele “paramedicale”… pentru că dragostea a fost aproape mereu mai puternică decât raţiunea şi raţiunea aproape întotdeauna decalată tragic faţă de contemporan. Am luptat cu disperare să evit “groapa”, ignorând cu naivitate “groparii” de meserie, crezând cu aceeaşi naivitate că nu orice melodie poate fi transpusă într-o partitură pentru fanfară, că nu orice poezie poate fi transformată într-un epitaf şi că nu orice floare se potriveşte într-o coroană mortuară… Dar… am crezut…
Este, cu siguranţă, unul dintre puţinele lucruri pe care nu mi le reproşez… Şi mă întreb, ce-ar fi fost lumea aceasta fără Dumnezeu? … dar ar fi fost?

          Am pierdut pe drum mulţi adversari… alţii au rămas, nu fiindcă nu i-am ştiut, ci pentru că nu i-am putut învinge, purtând bătăliile decisive cu ei, cu naivitate, singur… Dar am pierdut şi mulţi oameni apropiaţi… Unii au plecat de bunăvoie, sătui poate de bătălii în urma cărora câştigul nu putea fi contabilizat, pe alţii mi i-am îndepărtat tocmai cu idealismul naiv al ţelurilor, dar… mi-a rămas alături „garda pretoriană” a familiei… Lor nu le mulţumesc, tocmai pentru a nu le fura bruma de “eroism”. Îi mulţumesc însă lui Dumnezeu mereu, pentru că mi i-a dat alături…
Şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru cei care încă mai cred, asemeni mie, parafrazându-l pe Napoleon, că nimic nu e imposibil alături de Dumnezeu…

Am obosit… dar n-am sfârşit!