Sunt obosit… E trist să spun acest lucru, dar a trebuit să constat şi eu, ca mulţi alţii, că sunt multe bătălii la sfârşitul cărora victoria e una à la Pirrus. Nu pot nici măcar să mă mândresc că am purtat prea multe bătălii deschise. De cele mai multe ori am preferat tactica “de gherillă”, uneori fiindcă eram conştient că eroii „morţi” nu sunt întotdeauna de folos şi nici măcar nu-şi aminteşte întotdeauna lumea ce au vrut, nemaivorbind că nici nu credeam să am vreodată “stofă” de erou, alteori fiindcă adversarii erau ca în jocurile play-station, cu prea multe vieţi şi, trebuie să recunosc, n-am fost prea adesea un erou în adevăratul sens al cuvântului… Dar… am obosit luptând împotriva mentalităţilor retrograde şi a prostiei ridicate la rang de virtute, pentru ca acum să trăiesc zile în care acestea să fie condiţii sine qua non ale succesului, am obosit să îndrept mereu degetul împotriva imposturii pentru ca acum să ajung să mă zbat disperat în vâltoarea acestei imposturi care inundă nu doar ţara, ci întreaga lume, am obosit… am obosit să zâmbesc a speranţă când deznădejdea îmi dădea târcoale şi eu încercam să o ignor, am obosit să gândesc vorbe de duh care, izbindu-se de urechi de tablă şi de creiere de şpan, să-şi dea duhul, inutile efemeride… am obosit să fiu fraier şi prost, în vreme ce alţii erau “isteţi”, să lupt în primul rând cu mine însumi pentru a fi onest, ca să aibă alţii ce călca în picioare pentru a se înălţa să priveasca dincolo de ziduri, am obosit să tac atunci când trebuia să vorbesc şi nu eram sigur că e bine, sau să vorbesc atunci când sigur ar fi trebuit să tac… am obosit…
Mi-am dorit să fiu o salvare pentru mulţi şi… n-am reuşit decât să fiu o “ambulanţă” dotată necorespunzător, nu fiindcă dorinţa nu s-a ridicat întotdeauna la nivelul putinţei, ci din cauza nerăbdării de a vedea miracolul “vindecării” mai repede decât o prescriu manualele “paramedicale”… pentru că dragostea a fost aproape mereu mai puternică decât raţiunea şi raţiunea aproape întotdeauna decalată tragic faţă de contemporan. Am luptat cu disperare să evit “groapa”, ignorând cu naivitate “groparii” de meserie, crezând cu aceeaşi naivitate că nu orice melodie poate fi transpusă într-o partitură pentru fanfară, că nu orice poezie poate fi transformată într-un epitaf şi că nu orice floare se potriveşte într-o coroană mortuară… Dar… am crezut…
Este, cu siguranţă, unul dintre puţinele lucruri pe care nu mi le reproşez… Şi mă întreb, ce-ar fi fost lumea aceasta fără Dumnezeu? … dar ar fi fost?
Am pierdut pe drum mulţi adversari… alţii au rămas, nu fiindcă nu i-am ştiut, ci pentru că nu i-am putut învinge, purtând bătăliile decisive cu ei, cu naivitate, singur… Dar am pierdut şi mulţi oameni apropiaţi… Unii au plecat de bunăvoie, sătui poate de bătălii în urma cărora câştigul nu putea fi contabilizat, pe alţii mi i-am îndepărtat tocmai cu idealismul naiv al ţelurilor, dar… mi-a rămas alături „garda pretoriană” a familiei… Lor nu le mulţumesc, tocmai pentru a nu le fura bruma de “eroism”. Îi mulţumesc însă lui Dumnezeu mereu, pentru că mi i-a dat alături…
Şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru cei care încă mai cred, asemeni mie, parafrazându-l pe Napoleon, că nimic nu e imposibil alături de Dumnezeu…
Am obosit… dar n-am sfârşit!
imi place cum ai spus aici: „Mi-am dorit să fiu o salvare pentru mulţi şi… n-am reuşit decât să fiu o “ambulanţă” dotată necorespunzător…”. 🙂
daca nu sunt prea indiscreta, din ce cauza ai pierdut si oameni apropiati? ce teluri stupide a(vea)i?
Dar de ce neapărat să fi fost ţelurile stupide? Ce? Oamenii nu pot fi?
nu eu am zis, ci tu: „pe alţii mi i-am îndepărtat tocmai cu idealismul stupid al ţelurilor”. sau sa reformulez: ce idealisme stupide ale telurilor a(vea)i? 😀
Ai citit „Jocul ielelor”?
nu.
Păcat, ai fi înţeles repede cum e cu „idealismul stupid”! Dar nu e timpul pierdut. E o piesă pe care o poţi citi în câteva ore! Camil Petrescu. Şi ţi-aş mai recomanda una, de o factură total diferită, neglijată destul de mult, din păcate: „Jocul de-a vacanţa” – Mihail Sebastian. Poate părea ciudat că deşi am studiat filozofie multă, aceste două piese m-au marcat foarte mult!
ok. o sa-ncerc.
si eu ma simt de multe ori obosita si satula. nu c-ar interesa pe cineva. : ))
De ce crezi că n-ar interesa? L.I., tu ai un obicei care nu îţi este folositor; tu pui întrebarea, tu dai răspunsul. Sau, în cazul de faţă, mărturiseşti ceva dar ai convingerea că nu interesează pe nimeni! 😉 La ce mai spui atunci?
Uite, dacă te interesează, poţi vedea un film tv cu „Jocul de-a vacanţa” aici: http://magazinweb.net/film-jocul-de-a-vacanta-1995-teatru-tv-vedeti-aici-filmul.html
obicei prost? : )) si raspund corect, nu? 😀 glumesc. da` cam asa e cum zici.
chiar ma interesau niste filme bune. daca mai ai, primesc. 🙂
acum ma duc la somn, ca pic. noapte buna!
ps n-ar fi o idee rea chiar sa deschizi o „rubrica” cu si despre filme.
Ideea cu rubrica de filme mi s-a mai dat şi chiar azi!
Ok, noapte bună tuturor celor ce merg la culcare! 🙂
dar,totusi nu e mai bine sa fii obosit si invins de partea corecta a baricadei,decat odihnit si invingator in tabara „celor-multi”?stiu ca poate inca nu am suferit destule infrangeri(nici macar nu am purtat destule batalii-in unele din cele insiruite de dvs. m-as inrola si eu voluntar),dar sper sa mor ramanand fidel crezului ca e mai bine sa traiesti cu regretul de anu fi reusit decat cu amaraciunea ca nu ai incercat
Să te ajute Domnul să rămâi fidel! Îmi place cum ai formulat „e mai bine sa traiesti cu regretul de a nu fi reusit decat cu amaraciunea ca nu ai incercat”. Asa am gândit toată viaţa şi… nu-mi pare rău!
eu cred ca am intuit asta toata viata;sunt convins ca e asa de cand am inceput viata noua;spre a trai deplin asa inca ma mai stradui
oricum ,nu disperati!nu uitati:”alla fin fine”noi invingem
Nu uit, Iulian, nu uit!
Stii ce am descoperit, Marinel? Azi-dimineata am descoperit asta… A te ridica din pat in diminetile cand esti epuizat (nu doar obosit… ci stors de vlaga…) e o optiune. Optiune. Nu exista nimic in lumea asta sa ma scoata din pat dimineata sau sa ma puna sa lucrez, decat optiunea mea personala. A persevera in a face bine in ciuda palmelor, e aceeasi optiune, altfel imbracata.
Corect! De aceea şi încheiam cu „n-am sfârşit”!
Dezamagita de multe ori ,obosita dar nu invinsa….mereu ‘nainte si vei invinge,mereu ‘nainte ,nu dispera,te-ncurajaza ,mergi in lunina,vei intelege de ce-i asa.Frumoasa cantare care ma intareste si doresc sa te intareasca si pe tine.
Mulţumesc, Mira, că mi-ai amintit-o!
….pentru un maratonist oboseala poate fi primul semn ca se supra-antreneaza sau poate fi momentul de la care trebuie sa mai scada kilometrajul tocmai pentru a-si permite pe fondul de oboseala sa isi recapete fortele. un maraton inseamna performanta pe fond de oboseala. desi esti rupt de oboseala totusi esti mai odihnit decit un om obisnuit din toate punctele de vedere.
dincolo de experienta mea personala in materie de maratoane (montane si de sosea), cred ca pot folosi metafora asta: sa obosesti inseamna sa ajungi pina la limita limitelor tale, si numai ajungind in punctul asta poti sa incepi sa te odihnesti activ reducind kilometrajul pina la maraton. de asta am o slabiciune pentru Pavel: i-a placut alergarea. Domnul Isus a fost un atlet al mersului pe jos. Pavel la fel. daca stau bine sa ma gindesc majoritatea filosofilor antici au fost atleti. si-au testat oboseala pe mai multe planuri.
oboseala este buna…pentru ca e o limita atinsa…
Da, Emanuel, numai că unii confundă limita cu oboseala, adică ajung să creadă, ajungând la anumite limite (cum ar fi limita răbdarii), că sunt obosiţi!
Bună comparaţia cu maratonul, dar ştii şi tu ce păţesc cei ce se avântă în primii kilometri ca şi când ar fi vorba de o cursă mai scurtă!