Singur…

                                                   Singur…
…singur pentru că toţi dorm, singur pentru că oamenii îşi uită promisiunile, singur pentru că o cruce cere un singur om, singur pentru că dragostea neînţeleasă însingurează… Isus e singur… E încă Dumnezeu-om, încă între ai Săi şi totuşi în pragul plecării dintre ei… E momentul de cumpănă. Nimic din ce a fost până atunci nu va mai fi la fel…
Isus e mai singur ca niciodată… tristeţea Îl învăluie într-o sudoare rece. O sudoare ce avea să se transforme în fierbinţi picături de sânge care ard obrajii şi pământul pe care cad… Se apropie clipa. Clipa care va egala Creaţia. Clipa care va rezidi Creaţia…
Isus nu plânge. A plâns la mormântul lui Lazăr… A plâns la mormântul Ierusalimului care, mort, striga „Osana!”… Acum nu mai e timp pentru plâns… e timp pentru sânge…
Omul Isus se clatină… „depărtează de la Mine paharul acesta!”
Dumnezeul Isus se ridică… „nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”
Tristeţea acoperă omul cu un giulgiu rece… În tâmple sună deja un cântec de cocoş… de trei ori…
Învierea acoperă Dumnezeul… dar până acolo drumul e presărat cu tot ce are mai abject omenirea… Via Dolorosa e durerea… Ghetsimani e tristeţea care doare…
Paharul ce I se îmbie e plin de amar… Buzele Lui îi simt deplin pelinul…
Nu este Moria… e Ghetsimani…
Acum nu este fiul… este Fiul. Singur…
Buzele uscate şoptesc neauzit deja „Eli, Eli, lama sabactani!”…
Vântul se sfâşie în crengile chircite ale măslinilor şi se adună în ură: „Răstigneşte-L!”
Sentinţa e dată. „Facă-se voia Ta!”
Isus se ridică.
Omul a rămas acolo.
De-acum e doar Dumnezeu…
Fiindcă doar Dumnezeu trebuia să moară pe cruce… Şi doar Dumnezeu putea lăsa mai târziu un mormânt gol…
Singur…
De-acum Isus ştie că e singur… Pentru a nu mai fi niciodată singur…