Bănuiesc că nu sunt singurul care am auzit exprimări de genul: „Îmi place la voi, la pocăiţi…”, „Ce nu-mi place la voi la biserică…”, „Recunosc că mi-ar place…” etc. De ceva vreme încoace mă preocupă acest „îmi place”! Şi, când el este legat şi de credinţă, devine de-a dreptul obsedant.
Să ne gândim la câteva răspunsuri posibile la câteva întrebări…
Când Isus a scuipat în praf, a făcut noroi şi l-a uns pe orb pe ochi (Marcu 8:23, Ioan 9:6) credeţi că orbului i-a plăcut? Să fim serioşi… Cui i-ar place să i se pună noroi pe ochi? Şi încă făcut cu scuipat! Totuşi, care a fost rezultatul? Orbul a ajuns să vadă!
Să spunem însă că acesta este un exemplu… extrem şi să ne gândim la un altul.
În Predica de pe munte, Domnul răstoarnă toată logica dorinţelor omeneşti. Cum să le spui oamenilor că vor fi fericiţi cei ce plâng (chiar dacă vor fi mângâiaţi!)? Cum să le spui că vor fi fericiţi flămânzii, că vor fi fericiţi cei prigoniţi, cei ocărâţi? Cui îi plăcea să i se infăţişeze o asemena perspectivă?
Sau… Cărui om învăţat, asemeni lui Nicodim, îi place să i se spună că toată învăţătura lui n-are valoare?
De cele mai multe ori când omul este pus în faţa alegerii, tendinţa naturală este aceea de a alege ceea ce îi convine, prieşte, potriveşte cel mai mult. Ne alegem cariera de regulă în funcţie de ceea ce ne place. Ne alegem soţia/soţul după cum ne place. Şi, până nu ajungem să ni se prescrie un anume regim alimentar, mâncăm ce ne place (e drept, există şi excepţii…)
Dar când omul este pus în faţa alegerii veşniciei de care va avea parte?
Lucrurile se complică… Cui îi place să se gândească la ironiile pe care le va avea de suportat, la etichetele ce i se vor pune, la renunţările pe care va trebui să le decidă?
Mai concret. Când o persoană află că, cel puţin aparent, confortul în care s-a aflat urmează să fie modificat prin pocăinţă, asta însemnând renunţarea la anumite prietenii (atenţie, nu prieteni!), la anumite obiceiuri ce păreau atât de „distractive” (petreceri, băutură etc), la exprimări ce lăsau impresia de dezinvoltură sau descătuşare, este acesta un lucru convenabil pentru ea?
Ceea ce e frumos în situaţia unei asemenea persoane este faptul că ea descoperă foarte curând o cu totul altă… plăcere.
Şi totuşi, de ce se întâmplă că, mai devreme sau mai târziu, după ce experimentează invaliditatea acelui natural, dar păgubos, „îmi place”, legat mai mult de lucrurile pământeşti şi mai puţin de cele spirituale, omul revine la „robia” acestuia şi în felul în care se raportează la biserică, la fraţi, la predici?…
Am ajuns să mergem la biserica X pentru că îmi place mai mult acolo, să prefer ascultarea unei predici pe internet în loc să merg la biserică fiindcă îmi place mai mult cum predică păstorul Y sau pur şi simplu să nu merg deloc fiindcă e meci la ora aceea şi… îmi place fotbalul (sau formula 1?)…
„Îmi place” este un tiran câtă vreme este legat de firea noastră. Culmea e că este cel mai nesigur tiran. Încercaţi să vedeţi cât de neclare şi nesigure sunt răspunsurile dacă încercaţi să „săpaţi” puţin şi să întrebaţi pur şi simplu: „De ce îţi place?”
Apoi încercaţi să vă imaginaţi că Îl întrebaţi pe Domnul Isus dacă I-a plăcut când a fost scuipat, batjocorit, biciuit, umilit şi răstignit! Aţi fi surprinşi ce răspuns aţi primi! Fiindcă veţi descoperi de ce anume e legată… plăcerea! Adevărata plăcere!
cetatea de piatră 