UMBLÂND CU DUMNEZEU

Se întâmplă câteodată să treci prin experienţe care te obligă de-a dreptul să reconsideri tot ceea ce ai gândit până atunci despre viaţă. Ale tale sau ale altora… Experienţe care te fac să priveşti lumea ca pe un decor absurd, în care oamenii par decupaţi imaterial din orice altă substanţă decât carnea, în care totul pare desenat stângaci sau sublim, dar de un inutil implacabil. Eşti viu numai în măsura în care realizezi că doar Dumnezeu îţi răspunde, restul nefiind decât un ecou estompat de o durere care e mai degrabă o permanentă şi apăsătoare nedumerire…
          Îţi dai seama atunci că în lumea asta sunt mulţi cei care umblă cu Dumnezeu, dar şi dintre aceia care pretind că „umblă cu Dumnezeu” şi realizezi că din numărul lor poţi să-i scazi liniştit pe cei cărora le auzi… tropăitul. Cu Dumnezeu se umblă în vârful picioarelor, desculţ sau… descălţat de tot ceea ce mai poate fi lumesc în tine. Ajungi singur cu El şi îţi dai seama că fiecare întrebare pe care ai vrea să o pui – şi, Doamne, cât de greu e chiar să ţi le şi aminteşti! – e o impoliteţe, căci nici nu-ţi trebuie un efort prea mare ca să realizezi că fiecare răspuns pe care l-ai primi ar fi, în cel mai fericit caz, o dojană… Şi totuşi…
          Eşti singur în lumea asta cu Dumnezeu şi-ţi aduci aminte de Iacov, cel care-şi permitea un exerciţiu de wrestling într-o îndrăzneală vecină cu inconştienţa, dar care avea să fie răsplătită, fiindcă Dumnezeu are suficient simţ al umorului. N-ai cum să te gândeşti la Iacov ca la un model, fiindcă lumea în care trăieşti e infinit mai murdară decât a lui şi numai gândul că ai fost spălat într-un sânge nevinovat te mai ajută să nu umbli cu ochii plecaţi spre lutul cu care semeni mai mult decât cu Creatorul tău…
          Se spune că mândria merge înaintea căderii. De ce nu spunem oare şi că înaintea căderii merge falsa modestie? Am înţelege mult mai bine o mulţime de lucruri…             
          Înainte de a ajunge să trăieşti astfel de experienţe ai pretins mereu că eşti în căutarea lui Dumnezeu, dar numai orbirea te face să nu sesizezi că omul a descoperit de mult „şmecheria” de a-L căuta pe Dumnezeu cu microscopul în Univers şi cu telescopul printre păcatele din noi înşine…
          Afli, umblând în această singurătate cu Dumnezeu, că „libertatea” de care ne-am bucurat în ultima vreme a creat în fiecare dintre noi câteva iluzii înfiorătoare…
          În primul rând iluzia că suntem mai liberi. O iluzie datorată faptului că au dispărut constrângerile vizibile. Vorbim liber, criticăm liber, umblăm liberi… Şi Dumnezeu îţi arată întristat mulţimea de lucruri cărora le-am căzut robi în ultima vreme…
          Apoi, iluzia că suntem mai deştepţi. O, ce iluzie… Una din care eşti trezit când ţi se spune că nu a crescut IQ-ul tău personal, ci că a scăzut dramatic IQ-ul mediu!
          Şi cel mai grav, iluzia că suntem mai sfinţi. O iluzie care se întâmplă fiindcă ticăloşia din jur a crescut monstruos şi pentru că în mijlocul mlaştinii orice mic ostrov poate părea un colţ de rai…
          Şi totuşi… o experienţă ca aceasta iţi permite să umbli, asemeni lui Adam, cu Dumnezeu în răcoarea dimineţii şi emoţiile sunt atât de puternice încât nici nu mai ştii dacă e vorba de răcoarea dimineţii sau sunt acele sudori reci…

          Singurul lucru pe care îl ştii cu siguranţă este acela că Dumnezeu este lângă tine…