Paranteza numită România


PARANTEZA NUMITĂ ROMÂNIA

 Când te gândeşti la infinitatea universului creat şi susţinut de Dumnezeu şi la infima paranteză în timp pe care o reprezintă viaţa omului, nu poţi să nu te miri şi să nu te întrebi cum de reuşeşte omul să înghesuie într-o aşa mică paranteză atât de multă prostie!
M-am născut şi trăiesc în mijlocul unui popor pe care-l iubesc, dar din cauza căruia sufăr cu fiecare zi care trece tot mai mult. Unii s-au aventurat să numească ţara aceasta „grădina Edenului”… Oare? Dar oamenii? Mă doare organic încăpăţânarea stupidă cu care unii români se străduiesc să reinventeze prostia. Este teribil de adevărat că maturizarea omului presupune un timp îndelungat, dar pentru unii intervalul acesta de timp necesar este atât de mare încât atunci când ajung la adevărata maturitate nu o mai pot folosi din cauza… biologicei senilităţi…

Naichii... marcă neînregistrată

Ne străduim de douăzeci şi doi de ani să împăcăm şi capra şi varza (a se citi comunismul şi capitalismul) şi nu ne dăm seama că singurul rezultat posibil nu poate fi decât hidoasa societate românească de astăzi! O societate în care identitatea individului român este dată de exponenţi pripăşiţi pe alte meleaguri, în căutarea unui El-Dorado „instant” precum cafeaua solubilă, cu deosebirea că nu pui apă caldă, ci „pui mâna”! Am ajuns să nu ne mai reprezinte un Brâncuşi, Enescu, Zamfir sau Wurmbrand, ci te miri ce individ pentru care ora de dirigenţie (în cazul în care a ajuns până acolo!) era doar un prilej de încă o ţigară în ceea ce numim impropriu şi astăzi în şcoli „grup sanitar.”
N-am reuşit în douăzeci de ani să descoperim un sistem educaţional coerent care să dea speranţă măcar pentru generaţiile viitoare, dar am importat cu o grabă sinucigaşă-cultural telenovela, exportând în schimb maneaua. Cum am ajuns aici?
În primul rând, am păcătuit şi continuăm să păcătuim în această „grădină a Edenului”, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva oamenilor, străduindu-ne să ne acoperim în mod inutil „goliciunea” sufletească şi morală. Când comunismul a pătruns în acest colţ de lume, a ştiut diabolic de bine că primul bastion care trebuie atacat este satul, de aceea cea mai amplă acţiune a constituit-o „marea colectivizare” (eu o numesc şi astăzi „marea depersonalizare”)! Nu era vorba aici doar de confiscarea pământurilor şi gospodăriilor, cât mai ales de confiscarea identităţii fundamentale a poporului român. Când Blaga spunea că „veşnicia s-a născut la sat” sunt absolut convins că nu s-a gândit doar la latura temporală! Nicăieri n-am simţit o mai profundă şi mai dulce contopire cu Dumnezeirea ca la sat. Şi nu doar pentru că natura este… naturală, „la ea acasă”, ci şi pentru că spiritualitatea poate fi „respirată” la fiecare pas… Când aţi fost ultima dată într-o duminică la sat ? M-aş bucura să ştiu că a fost un sat de prin Maramureş, Bucovina sau Apuseni, altfel… Liniştea de dimineaţa, pâlcurile de săteni îmbrăcaţi de sărbătoare (ei, da! în unele sate duminica e încă o sărbătoare!) şi îndreptându-se agale spre biserică (indiferent de denominaţiune!) ca într-un fel de ritual ce face parte din însăşi fiinţa ţăranului, mirosul florilor de tot soiul care îţi dă parcă o idee despre ce poate să însemne Raiul…
Toate acestea s-a străduit comunismul să le distrugă sau măcar să le pervertească, construind caricaturi de blocuri ce n-au făcut decât să înlocuiască mirosul natural al grajdurilor cu cel al canalizărilor făcute doar până la colţul uliţei şi casa ţărănească prin celulele de beton armat. Asta ca să-i fie clar românului că puşcăria pândeşte la colţ, dacă ar avea ceva de comentat!
Dacă pe vremuri ţăranul se bucura să aibă cât mai mulţi urmaşi, „fii şi fiice”, ca-n Scriptură, care să-i fie ajutor de nădejde în gospodărie, odată cu colectivizarea şi îndoctrinarea, simţind că satul îşi pierde identitatea şi utilitatea, ţăranul nostru s-a gândit că mai bine să-şi trimită copiii „la oraş”, acolo unde şcoala nu te învăţa doar să citeşti şi să socoteşti, dar îţi dădea şi o diplomă cu care, eventual, te puteai întoarce chiar „inginer la colectivă.” Ajuns acolo, la oraş, rupt de tot ceea ce însemna „veşnicia satului”, străin şi înstrăinat continuu de tot ce putea însemna „acasă”, îndoctrinat sistematic de materialismul dialectic predat de profesori „fabricaţi” de o societate ce se voia dezvoltată multilateral, dar care nega tocmai „înălţimea şi adâncimea” de care vorbeşte Scriptura, (căci adevăraţii dascăli putrezeau deja prin închisori!), copilul, prizonier într-un internat cu „pedagogi”, majoritatea aduşi parcă direct din „experimentul Piteşti”, se ofileşte încet-încet, devenind un soi de hibrid neidentificat, nici ţăran, nici orăşean. Nostalgia după „paradisul pierdut” îl determină să-şi „tapeteze” pereţii cu „răpiri din serai”, să-şi încropească o mică grădină de zarzavat în spatele blocului în care s-a mutat prin grija partidului în care a fost înrolat şi să-şi pună duminica pe pervazul ferestrei casetofonul cu muzica populară ce-i aduce aminte de hora din sat, în timp ce el îşi îneacă amarul şi dorul în sticlele ce-i dau mai apoi curajul să-şi „disciplineze româneşte” nevasta.
Pe nesimţite, în societatea tot mai „multilateral sub-dezvoltată”, puiul nostru de ţăran se transformă tot mai mult într-un „ţărănoi”, urmaşii lui de astăzi fiind cei care, consumând cu frenezie maneaua (un alt hibrid hidos!) şi telenovela, pun serios umărul la parvenirea unor descendenţi ai lui Raj Kapoor de pe meleagurile noastre… Sesizând oportunitatea singulară pe care o oferă „mânia proletară” ce face legea în colţul de Rai devenit între timp un adevărat iad, „ţărănoiul” se civilizează în ritm forţat, devine activist de nădejde, beneficiind din plin de avantajele proaspetei „aristocraţii muncitoreşti” care făcea inconştientă caz de originea sănătoasă în care sănătatea putea fi orice altceva decât spiritualitate! Copiii lui cresc cu cheia apartamentului la gât în loc de talisman, se calcă pe picioare la admiterea în facultăţi, ca şi când dacă „n-ai facultate, n-ai parte” şi devin astăzi parlamentari „de nădejde”, vanghelizaţi dar niciodată dispuşi să fie evanghelizaţi, căci religia e, nu-i aşa, „opiul popoarelor”!
În tot acest timp, bătrânii s-au stins plânşi fariseic doar de poeţi păunescieni şi de „ţărănoii” care nu mai au de unde să-şi aducă porcul tăiat, pe care, după ce-l vor fi mâncat într-o săptămână, se vor duce să-l „rezolve” de sărbători prin secţiile de urgenţă ale spitalelor. Bătrânii au murit cu credinţa că Dumnezeu va face totuşi dreptate în lumea asta întoarsă cu susul în jos… Şi Dumnezeu a făcut-o, lăsând-o „în voia minţii ei blestemate”, în care problema nu mai e atât de mult criza în care a intrat până la urmă, ci „crizaţii” care-i asigură perpetuarea şi apropierea de judecata finală!
Iar cei care au putut supravieţui morii vremurilor „noi”, nefăcând compromisuri în relaţia lor cu Dumnezeul veşniciei, vor vedea în sfârşit că PCR (pile, cunoştinţe, relaţii), indiferent de metamorfoze ce ţin doar de iniţiale, este într-adevăr partidul care a creat o societate cu adevărat nouă, ale cărei iniţiale sunt doar trei, dar diferite… I.A.D.
Încă mai e timp, încă mai e har, şi poate că n-ar strica să mergem din când în când într-un pelerinaj la sat, unde să ne mai umplem plămânii spirituali cu câte o predică a unui predicator şcolit mai mult la şcoala lui Dumnezeu şi mai puţin în „master in divinity”, pentru ca apoi să venim înapoi în cutiile noastre de beton pregătiţi să votăm cu conştiinţa că stăpânirea e totuşi după „rânduiala lui Dumnezeu” şi că dacă este aşa, singura noastră preocupare ar trebui să fie ca măcar cinstea şi corectitudinea să-i caracterizeze! Asta dacă ne este greu mai apoi să ne şi rugăm pentru ei!
Altfel, după cum „somnul raţiunii naşte monştrii” vom descoperi că acelaşi lucru îl va face şi „somnul NAŢIUNII”. Dacă n-a făcut-o deja şi dacă nu cumva ne place să vedem ţara asta, cândva „colţ de rai”, murind încet între parantezele deschise acum mai bine de o jumătate de secol!

Şi până ce ţara asta nu va descoperi că nu există „colţ de rai” fără Dumnezeu, nu va afla nici că parantezele le-a pus chiar „şarpele cel vechi”, vechea problemă a omenirii de la Eden încoace, şi nici că există Cineva care i-a zdrobit capul pentru ca noi să mai avem nădejde chiar şi acolo unde nu se întrevede niciuna!

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Mioritice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Paranteza numită România

  1. gh.iulian(l'exateo) zice:

    ooooooooooooooooof!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.